RIGA CRYPTO ȘI LAPONA ENIGEL

RIGA  CRYPTO  ȘI  LAPONA  ENIGEL

                                                                                                de Ion Barbu

Opera poetică a lui Ion Barbu a fost periodizată de Tudor Vianu în trei etape:

- ciclul parnasian;

- ciclul baladic și oriental;

- ciclul ermetic.

- ciclul parnasian

Paransianismul a fost un curent literar de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care căuta să spropie poezia de artele plastice (pictura și sculptura). Poemele parnasiene erau descriptive, tablouri în versuir. Poeții parnasieni nu-și exprimau sentimentele față de aspectele descrise.

Poeziile lui Ion Barbu din ciclul parnasian au în comun cu acest curent caracterul descriptiv, dar se deosebesc de ele prin caracterul lor alegoric. De exemplu, poezia „Copacul” este o alegorie a vârstelor omului.

- ciclul baladic și oriental

În ciclul baladic și oriental, sunt cuprinse poeme care au aspect de baladă și altele ce evocă un orient balcanic, simbolizat prin cetatea imaginară Isarlâk.

- ciclul ermetic

Poezia ermetică este o creație lirică al cărei sens ascuns trebuie descifrat de cititori printr-un efort intelectual. O asemenea poezie nu exprimă în primul rând sentimente, ci este, după cum o numea Paul Valéry, o „sărbătoare a intelectului”. Ion Barbu este cel mai important reprezentant al poeziei ermetice în literatura română, prin ciclul „Joc secund”.

Poemul „Riga Crypto și lapona Enigel” face parte din ciclul baladic și oriental. Este subintitulată baladă, dar se încadrează numai parțial în acestă specie literară prin scenariul epic, prezența personajelor și a unui narator. Pretextul de baladă transmite însă idei filozofice, inițiatice și stări lirice.

O caracteristică apoeziei moderniste este ambiguitatea, posibilitatea de a primi mai multe interpretări. Și poemului „Riga Crypto și lapona Enigel” i s-au atribuit mai multe sensuri.

La o primă lectură, balada ne apare ca un poem în ramă: un menestrel (cântăreț medieval care trecea din oraș în oraș și dintr-un castel în altul, recitând poeme epice, cu acompaniamentul unui instrument cu coarde, asemănător cu lira), la cererea unui „nuntaș fruntaș”, spune povestea lui Crypto, „regele ciupearcă”, îndrăgostit de lapona Enigel, care își conduce renii spre sud, în transhumanță. Însă Enigel este atrasă de Soare, de care Crypto se teme, mediul lui firesc fiind umbra. Surprins de Soare, Crypto se transformă într-o ciupercă otrăvitoare.

Numele Crypto provine din cuvântul grecesc care înseamnă „ascuns”. În poem, i se asociază sintagma „inimă ascunsă”. În legătură cu Enigel, tudor Vianu afirma că provine de la numele dat de tătari unui râu din Rusia. Mai plauzibilă este însă o altă interpretare, mai nouă, care arată că Enigel este apropiat de cuvântul din limba germană „Engel”, care înseamnă „înger”. Îngerii fac legătura între palnul divin și planul uman, iar Enigel face legătura între planul Soarelui și planul lui Crypto.

Ion Barbu își interpreta propria creație numind-o „un Luceafăr întors”, în sensul că și în „Riga Crypto și lapona Enigel”, ca și în „Luceafărul” eminescian, este evocată o dragoste imposibilă între două făpturi care aparțin unor planuri diferite și care se întâlnesc în vis. Dar, în timp ce, în „Luceafărul”, elementul feminin, inferior, aspira spre cel masculin, la Ion Barbu, situația este inversă.

O altă interpretare identifică, în poemul lui Ion Barbu, tema increatului. Increat este ceva ce n-a fost încă născut și, ca atare, n-a intrat sub dominația timpului, care degradează totul până la moartea finală. Riga Crypto, care vegetează la umbră și este „sterp”, simbolizează increatul. Părăsindu-și mediul natural și ieșind din umbră, el intră în ciclul existenței comune, iar făptura lui este degradată de căldura prea puternică a Soarelui. Aceeași temă, a increatului, mai apare, la Ion Barbu, în poemele „După melci” și „Oul dogmatic”.

Poemul poate fi interpretat și ca o alegorie a inițierii, prin similitudine cu un alt poem al lui Ion Barbu, „Ritmuri pentru nunțile necesare”. Nunta este, simbolul inițierii supreme. În această accepție, termenul provine de la alchimiști, care numeau „nuntă” sinteza elementelor chimice care ar fi creat piatra filozofală, obținând elixirul vieții veșnice și marcând perfecționarea spirituală a maestrului.

În „Ritmuri pentru nunțile necesare”, sunt marcate trei etape prin care trebuie să treacă cel care vrea să se inițieze. Prima etapă este la nivel teluric, pământesc, carnal, treaptă simbolizată de planeta Venus. A doua treaptă, a intelectului, este simbolizată de Mercur, iar ultima, cea supremă, a spiritului universal care desăvârșește inițierea, este simbolizată prin Soare.

În poemul „Riga Crypto și lapona Enigel”, Crypto se află pe prima treaptă, a teluricului, în vreme ce Enigel reprezintă treapta superioară, a intelectului. Lapona vine „din țări de gheață”, iar la Ion Barbu gheața este simbolul intelectului: „Castelul tău de gheață l-am cunoscut, Gândire” („Umanizare”). Intelectul reflectă spiritul universal și tinde spre el. Această idee apare în metafora Soarelui care se oglindește în fântâna sufletului: „Și roata albă mi-e stăpână / Ce zace-n sufletul fântână”. Numai umanitatea evoluată este capabilă de inițierea deplină. Pentru cel care n-a parcurs toate etapele, contactul cu lumina supremă este nefast, în loc să fie benefic. Crypto trece de la treapta teluricului direct la nivelul spiritual, fără să treacă pe la nivelul intermediar al intelectului, și, de aceea, lumina Soarelui îi este fatală.

Faptul că această poveste este spusă la o nuntă, ar putea să însemne că ea îi transmite celui care urmează să se inițieze că trebuie să parcurgă toate treptele acestei inițieri.

Aceste idei inițiatice, filozofice, sunt exprimate de Ion Barbu ca într-o baladă, într-un limbaj pitoresc, bogat în cuvinte și expresii populare: „cuscrul mare”, „bârfeau”, „să ocărască”, „iacă”, „nu adăsta”. Inversiunile conferă poemului un ton popular și arhaic: „zice-l-aș”, „rogu-te”, „pahar e gândul, cu otravă”. Tonalitatea populară este sugerată de versurile scurte, cu măsura de 8 – 9 silabe, rima încrucișată și împerecheată și rima interioară, acolo unde rimează între ele două jumătăți de vers („Uite fragi, ție dragi.”)

Deși aparține ciclului baladic și oriental, poemul „Riga Crypto și lapona Enigel” cnține și elemente de poezie ermetică, prin sensul ascuns, criptic, pasibil de interpretări multiple

TESTAMENT

POEZIA  MODERNISTĂ  INTERBELICĂ

TESTAMENT  de Tudor Arghezi

Poezia „Testament” deschide volumul de debut al lui Arghezi din 1927. Titlul acestui volum, „Cuvinte potrivite”, provine dintr-o sintagmă din această poezie: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite”. Situarea poeziei la începutul volumului evidențiază funcția programatică pe care i-o conferă autorul.

Poezia „Testament” este o artă poetică, adică o creație în versuri, care exprimă concepția autorului despre poezie și despre misiunea poetului. Arte poetice au scris, printre alții, Horațiu, în literatura Antichității romane, Boileau în clasicismul francez, Verlaine în simbolism, iar în literatura română, M. Eminescu („Epigonii”, „Criticilor mei”), G. Coșbuc („Poetul”), O.Goga („Rugăciune”), L.Blaga („Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”).

Creația lui Arghezi a fost realizată într-un interval de aproape 70 de ani, acoperind întreaga primă jumătate a secolului al XX-lea și aparținând unui modernism care valorifică și tradiția, dar în forme originale. Arghezi este considerat de unii critici (de exemplu, de M.Ralea) creatorul care a declanșat cea mai mare revoluție a limbajului poetic românesc, după aceea produsă de M.Eminescu.

Poezia „Testament” se încadrează în modernism prin estetica urâtului, prin valorificarea lirică a unor cuvinte și expresii pe care poezia tradițională nu le accepta, prin asocieri inedite de imagini și prin structură, fiind alcătuită din strofe de dimensiuni inegale.

Titlul „Testament” semnifică moștenirea spirituală pe care o lasă poetul unui fiu spiritual. Cu același sens, apare acest titlu și la Ienăchiță Văcărescu, unul dintre primii poeți culți din literatura română, care lăsa urmașilor săi Văcărești, ca moștenire, „creșterea limbii românești / Și-a patriei cinstire”. În literatura universală, titlul „Testament” apare la poetul francez Villon, din creația căruia Arghezi a tradus.

Poezia „Testament” are forma unui monolog liric adresat, persoana a doua singular indicându-l pe fiul spiritual căruia poetul îi transmite moștenirea.

Poetul se consideră continuatorul generațiilor de țărani, truditori ai pământului, care au urcat din greu, de-a lungul veacurilor, spre lumina culturii. Eforturile acestora sunt exprimate prin imagini de o mare concretețe:„Prin râpi și gropi adânci, suite de bătrânii mei pe brânci”.

Modest, poetul se consideră doar o verigă din acest lanț al evoluției. El este, metaforic spus, „un nume adunat pe-o carte”, reprezintă o trepată a urcușului generațiilor spre lumină. Prin rolul pe care i-l atribuie cărții, Arghezi își exprimă concepția privind raportul dintre poezie și social. Ea este îndreptățirea, în domeniul cultural, a existenței înaintașilor și, în același timp, atestă drepturile urmașilor. Pentru a exprima acest rol al creației poetice, Arghezi folosește arhaismul „hrisov”, ce desemnează documentul care atesta, în trecut, dreptul de proprietate asupra pământului.

Arghezi insistă asupra temei sociale din poezie, creația lui lirică exprimând suferințele și aspirațiile robilor pământului. Dar, în viziunea lui, socialul se convertește în estetic, capătă o formă artistică ce-l face să nu fie receptat ca atare de cititorul nepregătit. Revolta adunată de secole apare sub forma frumosului artistic: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere”. Poezia apare astfel ca o alchimie ce transformă în aur materiile impure. Convertită în estetic, revolta nu este înțeleasă de stăpân, acesta delectându-se cu arta exprimării ei: „Robul a scris-o, domnul o citește, / Făr-a cunoaște că-n adâncul ei / zace mânia bunilor mei”.

Arghezi a introdus în poezia românească estetica urâtului, după modelul lui Baudelaire din volumul „Florile răului”. Estetica urâtului presupune extinderea inspirației poetice asupra unor zone respinse de poezia tradițională. Ea presupune, de asemenea, introducerea în poezie a unor cuvinte considerate până atunci nepoetice. Estetica urâtului mai înseamnă și o intuiție profundă asupra realului, care își desoperă astfel frumuseți invizibile pentru privitorul superficial și convențional. Estetica urâtului este sugerată în poezia „Testament” prin versurile: „Făcui din zdrențe muguri și coroane” și  „Din bube, mucegaiuri și noroi, / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.

Arta poetică argheziană se caracterizează printr-o transformare a uneltelor de lucrat pământul în instrumente de scris: „Ca să schimbăm acum, întâia oară, / Sapa-n condei și brazda-n călimară”. Munca ogorului se convertește în strădania poetului, care prelucrează cuvintele, depunând același efort ca al țăranului care muncește ca să facă pământul roditor.

Sintagma metaforică „cuvinte potrivite” arată că Arghezi concepe rolul poetului ca pe acela al unui meșteșugar, care făurește poezia lucrând din greu asupra cuvintelor. Munca asupra textului este exprimată și în versul „frământate mii de săptămâni”,

În poezia „Testament” este exprimată și concepția lui Arghezi despre raportul dintre inspirație și tehnică poetică. Curentele de factură clasicistă au privilegiat meșteșugul, tehnica poetică. Romantismul a pus accentul pe inspirație. Poetul modernist concepe o sinteză între cele două, folosind metafora „slova de foc”, pentru inspirație, și „slova făurită”, pentru meșteșugul poetic, îmbinarea lor fiind exprimată printr-o imagine profund originală: „Slova de foc și slova făurită, împerecheate-n carte, se mărită / Ca feirul cald îmbrățișat în clește”.   

Considerându-se un continuator al tradiției, Arghezi este, în același timp, unul dintre cei mai importanți creatori moderniști ai perioadei interbelice

EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A

EU  NU  STRIVESC  COROLA  DE  MINUNI A LUMII                                                                                                            de Lucian Blaga 

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut al lui Lucian Blaga, „Poemele luminii”, apărut în 1919. Situarea poeziei la începutul volumului evidențiază funcția programatică pe care i-o conferă autorul.

Poezia „Eu nu strivesc...” este o artă poetică, adică o creație în versuri, care exprimă concepția autorului despre poezie și despre misiunea poetului. Arte poetice au scris, printre alții, Horațiu, în literatura Antichității romane, Boileau în clasicismul francez, Verlaine în simbolism, iar în literatura română, M. Eminescu („Epigonii”, „Criticilor mei”), O.Goga („Rugăciune”), T.Arghezi („Testament”)

Arta poetică a lui L.Blaga are o importantă componentă filozofică. Apar în această poezie, în formă metaforică, idei pe care Blaga le va dezvolta mai târziu în opera sa filozofică intitulată „Cunoașterea luciferică”, din cadrul „Trilogiei cunoașterii”.

L.Blaga a fost nu numai un mare poet, ci și un important filozof, creatorul unuia dintre puținele sisteme filozofice din cultura românească. El considera că omul nu poate dobândi cunoașterea absolută, pentru că Marele Anonim a impus cenzura transcendentă. În concepția lui Blaga, în urma oricărui proces de cunoaștere rămâne ceva misterios, care devine la rândul lui obiect al cunoașterii, o zonă de mister persistând însă la infinit.

Din punctul de vedere al atitudinii față de mister, există, în viziunea lui Blaga, două tipuri de cunoaștere: paradisiacă și luciferică. Cunoașterea paradisiacă este cunoașterea rațională, științifică. Ea consideră că misterul ar putea fi eliminat integral, dar acest lucru fiind imposibil – în concepția lui Blaga – cunoașterea paradisiacă escamotează (ascunde, trece cu vederea) zone importante ale realității. În schimb, reprezentanții cunoașterii luciferice sunt conștienți de faptul că misterul nu va putea fi luminat niciodată integral și își propun să-l accentueze, să-l potențeze.

Această idee filozofică stă la baza poeziei „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, care este construită pe un sistem de antiteze între cunoașterea luciferică, desemnată prin metafora „lumina mea”, și cunoașterea paradisiacă, exprimată prin metafora „lumina altora”. Opozițiile dintre cei doi termeni sunt fie explicite („lumina altora / sugrumă vraja”, „dar eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”), fie implicite (faptul că „eu nu ucid cu mintea tainele” presupune că „lumina altora” le ucide).

„Corola de minuni a lumii” este o metaforă revelatorie a frumuseților universului, iar enumerația „flori, ochi, buze, morminte” exprimă câteva dintre ele, din domeniul vegetalului, al umanului, al afectivului, al amintirii și al morții.

Metafora revelatorie este – în cadrul terminologiei folosite de Blaga – metafora ce dezvăluie esența fenomenelor, în timp ce metafora plasticizantă se referă doar la aspectul lor de suprafață.

Comparația dezvoltată a cunoașterii luciferice cu lumina lunii plasticizează ideea potențării misterului. Finalul poeziei exprimă condiția cunoașterii poetice ca ipostază a cunoașterii luciferice. Această condiție este iubirea: „căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte”.

Caracterul modernist al poeziei lui Blaga constă în problematica filozofică exprimată artistic prin metafora revelatorie și în prozodia ce folosește versul alb (cu măsură variabilă, lipsit de rimă și de ritm). Textul poetic nu este divizat în strofe, ci reprezintă o continuitate subliniată și de ingambament (continuarea propoziției de la un vers la altul) și prin scrierea cu literă mică a cuvintelor de la începutul versurilor

ACI SOSI PE VREMURI

TRADIȚIONALISMUL :    ACI  SOSI  PE  VREMURI   de Ion Pillat
Creația poetică a lui Ion Pillat a trecut prin trei etape:
- de influență parnasiană, cu poezii de inspirație cosmopolită;
- tradiționalistă;
- neoclasică.
Cea mai importantă valoric este etapa tradiționalistă, caracterizată prin inspirația autohtonă. Pentru acestă etapă, cel mai reprezentativ volum este „Pe Argeș în sus”. Prima poezie din acest volum, „Ctitorii”, exprimă renunțarea la inspirația cosmopolită, în favoarea celei autohtone: „Las altora tot globul terestru ca o minge,/ Eu am rămas în paza pridvorului străbun”.
Din volumul „Pe Argeș în sus” face parte și poezia „Aci sosi pe vremuri”, pe care G.Călinescu o considera capodopera lui Ion Pillat, „grațioasă, mișcătoare și indivizibilă paralelă între două veacuri, înscenare care încântă ochii și, în același timp, simbolizare a uniformității în devenire”.
Poezia este construită pe o paralelă între două momente similare din existența a două generații diferite.
Ideea poetică este aceea a repetabilității experiențelor umane fundamentale, în ciuda diferențelor aparente dintre generații. Se întâlnesc, în poezie, motive ale permanenței, pe de o parte, motive ale schimbării și diferențeirii, pe de altă parte.
Permanența este sugerată, în primul rând, de cadrul natural și rural cuprinzând casa amintirii, drumul cu plopi, lanul de secară și turnul cu clopot, motiv ambiguu, sugerând că momentele esențiale ale existenței, nunta și moartea, se confundă.
Motivele diferențierii privesc mijloacele de transport, modele vestimentare și modele poetice. Bunica sosește la casa logodnicului ei într-o berlină, în condițiile în care pe atunci nu existau trenuri, și este îmbrăcată în „largă crinolină”, după moda de la mijlocul secolului al XIX-lea.
În ceea ce privește referințele culturale, bunicul îi recită iubitei sale balada „Zburătorul” de contemporanul său, Ion Heliade Rădulescu, baladă ce conține un pastel al înserării, adecvat plimbării pe lună a celor doi logodnici. „Le lac” (Lacul), poemul romanticului francez Lamartine, era și el adecvat momentului prin versurile sale celebre ce invocă timpul să se oprească, pentru ca îndrăgostiții să-și trăiască veșnic fericirea.
Nepotul îi recită logodnicei poezii romantice, dar și simboliste, poeme de „bunul Francis Jammes” și „Balada lunii” de Horia Furtună, prietenul lui Ion Pillat.
Trecerea între cele două părți ale poemului se realizează prin două strofe cu caracter de meditație pe tema trecerii timpului și a amintirii. Versul „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat” se repetă la mijlocul și la sfârșitul poemului evocând motivul momentelor esențiale ale existenței.
Poemul „Aci sosi pe vremuri” este alcătuit din distihuri și se încheie cu un vers liber. Versurile sunt ample, cu măsura de 12 – 13 silabe, adecvate tonului elegiac, nostalgic și meditativ, rima este împerecheată, iar ritmul, iambic.
Poemul lui Ion Pillat aparține tradiționalismului prin evocarea trecutului, accentuarea permanenței în detrimentul schimbărilor, cadrul rural și versificația tradițională.

Plumb

PLUMB   de George Bacovia

Poezia „Plumb” deschide volumul de debut al lui Bacovia din 1916, căruia îi dă și titlul. Aceasta arată că poezia era considerată, de autorul ei, ca reprezentativă pentru creația lui.

Este o poezie concisă, concentrată în doar două catrene, conform preferințelor simboliștilor, care respingeau retorismul romantic.

Plumbul este un simbol specific simbolismului, întrucât el sugerează stări sufletești care pot fi receptate în mod diferit, în funcție de sensibilitatea fiecărui cititor. Plumbul simbolizează apăsarea sufletească, densitatea, cenușiul, tristețea, lipsa speranței. Bacovia mărturisea, într-un interviu, că în plumb vede culoarea galbenă, deoarece compușii lui dau precipitat galben, iar culoarea „sufletului ars” este, în viziunea sa, galbenul. Cuvântul „plumb” se reia simetric în ambele catrene: la sfârșitul versurilor 1 și 4 și la mijlocul versului 2. Această repetiție subliniază importanța pe care poetul o conferă acestui simbol, ce revine obsedant, cu caracter de laitmotiv.

Spațiul cavoului este emblematic pentru universul poetic bacovian, un univers închis, fără speranță, dominat de moarte. Criticii au observat că lumea liricii lui Bacovia este lipsită de transcendență, adică nu există nimic dincolo de ea. Drama umană se consumă iremediabil aici și acum.

Plumbul omniprezent sugerează un univers mineralizat. Metalul a înlocuit viața, organicul; sicriele, florile, coroanele, toate sunt de plumb, deci și vegetalul s-a mineralizat. Faptul că și amorul este de plumb sugerează că și universul afectiv s-a mineralizat și a murit, idee accentuată de sintagma „dormea întors”, ce semnifică moartea. De plumb sunt și aripile amorului, care atârnă grele, sugerând imposibilitatea zborului, a înălțării, a evadării din spațiul închis.

În lirica lui Bacovia, mișcarea predominantă este descendentă: în „Plumb”, aripile atârnă, în altă poezie, poetul cade prin casă; totul este atras în jos, spre pământ, spre deosebire de creația lui Macedonski sau a lui Nichita Stănescu, unde predominantă este mișcarea ascensională, zborul.

În versul al treilea din fiecare catren al poeziei „Plumb”, se manifestă prezența eului liric, starea lui caracteristică fiind solitudinea. Vântul, frigul provoacă o suferință fizică prin care se sugerează suferința sufletească.  Punctele de suspensie întrerup discursul liric, creând pauze menite să sugereze o emoție prea puternică pentru a fi exprimată în cuvinte.

Strigătul eului liric („Și-am început să-l strig”) este un motiv expresionist, o manifestare a crizei omului modern care se simte înstrăinat (alienat) într-o lume dominată de obiecte, excesiv tehnicizată și care se opune umanului. Deși Bacovia este cel mai reprezentativ simbolist din literatura română, totuși în opera lui apar și aspecte expresioniste.

Creația lui aparține modernismului, din care fac parte atât simbolismul, cât și expresionismul. Deși a debutat în reviste încă din primii ani ai secolului al XX-lea, Bacovia este un poet ce aparține în mare parte perioadei interbelice. Volumul de debut, „Plumb”, a apărut în 1916, anul intrării României în Primul Război Mondial, ceea ce și explică faptul că volumul nu s-a bucurat încă de la apariție de succesul meritat.

Versificația poeziei „Plumb” îi servește ideea poetică prin construcția ei simetrică: versurile au măsura de 10 silabe, ritmul este iambic, rima este îmbrățișată, laitmotivul „plumb” apărând la rima versurilor 1 și 4 din fiecare catren.

Luceafarul

Poezia romantică

Luceafărul de M. Eminescu

           Poemul a fost publicat în aprilie 1883 , în ,,Almanahul Societătii Academice Social-Literare ,,Romania Jună” din Viena , fiind apoi reprodus în revista Convorbiri Literare şi inclus de Titu Maiorescu , în decembrie 1883 , în singurul volum antum a lui Eminescu.

            Geneza : Mihai Eminescu a pornit de la un basm popular, Fata în gradina de aur, basm cules de germanul Kunisch in timpul unei călătorii în Muntenia, folosind şi motivul Zburătorului.      Pe lângă  izvoarele folclorice, Mihai Eminescu a mai folosit şi izvoare filozofice: concepţia despre geniu a lui Schopenhauer, elemente din filozofia lui Kant şi Hegel, izvoare mitologice: mitologia greacă, indiană şi creştină.    Referindu-se la sensul poemului sau, Mihai Eminescu preciza într-o notă pe manuscris: În descrierea unui voiaj în ţările române, germanul Kunish povesteste leganda Luceafăarului. Aceasta este povestea, iar intelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte, şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.

          Tema ilustrează condiţia nefericită a omului de geniu într-o societate care nu îi înţelege aspiraţiile.

            Motive literare : motivul incompatibilităţii, noaptea, castelul, luna, stelele, luceafărul, codrul, florile de tei, marea etc.;

Structura compozitională:

            Poemul ,,Luceafărul” este alcătuit din 98 de catrene (392 de versuri) structurate în patru părti; acestea din urma sunt subordonate la doua planuri: universal-cosmic şi uman-terestru.

            Partea I(strofele 1-43) reuneste planurile universal-cosmic şi uman-terestru , care aspiră unul spre celălalt, ca în vechile mituri în care Cerul se logodea cu Pământul.    Cuprinde o poveste de iubire între două fiinţe aparţinând unor lumi diferite.     

În incipit, apare formula traditională a basmului popular, prin plasarea într-un timp mitic, nedeterminat. Fata de împărat, prin calităţile sale, este unică şi are o descendenţă nobilă :

A fost odată ca-n poveşti,

A fost ca niciodată.

Din rude mari împărăteşti,

O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi

Şi mândră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinţi

Şi luna între stele.

   Închisă în penumbra negrelor bolţi şi în ,,cercul strâmt” al destinului său, frumoasa fata are nostalgia stelei natale.

            De aici ardoarea invocaţiei repetate (,,Cobori in jos, luceafar blând”) şi dorinţa ca domnul nopţii ei să devină om.

Luceafãrul  reprezintă planul universal-cosmic şi este atras de materie, prin forţa iubirii.

Puterea acestui sentiment îl determină să coboare în teluric şi să-şi schimbe, de două ori , fiinţa. O apariţie este angelică, iar cealaltă, demonică. Transformarea nu poate fi însă dusă până la capăt, iubitul ceresc al fetei rămânând, în esenţă, egal cu el însusi: ,,Eu sunt luceafãrul de sus”.

            De aici, recea lui imobilitate care o face pe fata de împarat să-l vadă ca pe un mort şi să-i ceară a deveni muritor ca ea.

Concluzia ar fi că planul universal-cosmic nu- şi poate schimba esenţa eternă, el aparţinându-i Demiurgului (Creatorului Universului).

În partea a II-a(strofele 44-64) domină planul terestru.

   Acesta este reprezentat de idila dintre  cei doi pământeni: pajul Catalin (,,viclean copil de casă”) şi fata de împărat devenită prin analogie, Catalina.

       Planul terestru are ca metaforă esenţială ,,ungherul” (în care are loc prima întalnire dintre cei doi tineri), simbolizând limitele şi îngustimea destinului uman, concluzia ar fi, ca, în plan uman, ,,toţi se nasc spre a muri”.

Luceafărul rămâne doar o aspiraţie, un ideal, iar Cătălina aude chemarile planului cosmic tot mai îndepartat.

 În partea a III-a(strofele 65-85 inclusiv) domină planul universal-cosmic.

      Este prezentată călătoria Luceafărului în Cosmos, printre sferele cereşti, spre Demiurg spre a-i cere dezlegarea de la veşnicie. Aceasta ilustrează setea de cunoaştere a omului de geniu, dorinţa de a descifra taina iubirii absolute.

            Fiind parte integrantă a Demiurgului (,,Din tot eternul meu intreg / Tu esti a treia parte”), lui Hyperion nu-i poate fi dăruită condiţia de muritor, întrucât acesta ar însemna moartea întregii creaţii.

            Cuvintele Demiurgului: ,,Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoastem moarte” denumesc planul universal-cosmic. Acesta îşi exprimă profundul dispreţ faţă de lumea meschină şi superficială şi îi cere să privească spre pâmânt.

 Partea a IV-a(strofele 86-98) este subordonată şi ea ambelor planuri.

   Cătălin şi Cătălina îşi spun şoapte de dragoste într-un peisaj tipic eminescian, asezaţi sub teii în floare:                 ,,Cãci este sara-n asfintit

                                              Şi noaptea o sã-nceapã;

                                       Rãsare luna liniştit

                                              Şi tremurând din apã.”

           În spaţiul său cosmic, Hyperion-geniul se va retrage în recea eternitate, privind cu senină detaşare măruntele fiinţe trecătoare. În final, el îşi exprimă dispreţul faţă de incapacitatea acestei societăţi de a-şi depăşi propriile limite:

,, - Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece.”

            Structura compoziţională a poemului ,,Luceafarul” se caracterizează printr-o perfectă simetrie sugerând,  parcă, armonia cosmică.

Limbajul artisticse caracterizează prin :

             -Limpezimea clasica, obtinută printr-un proces de scuturare a podoabelor stilistice (Tudor Vianu). Poetul renuntă la ornamentele bogate obtinând o expresie poetică de o mare simplitate şi rafinament. A folosit adjective mai puţine pentru a nu încărca textul cu elemente descriptive: în 392 de versuri apar numai 89 de adjective, câteva cu frecvenţă mai mare : mândru, frumos, bând, dulce, viu etc.

-Exprimare gnomică, aforistică, cuprinzând expresii care contin maxime, sentinţe, formulate în chip memorabil.

-Expresii şi constructii populare (împle, a răzima etc) ;

-Folosirea a  foarte putine neologisme: demon, himeric, ideal, palat.

Elemente de versificaţie : ritm iambic, măsura de 7-8 silabe şi rimă încrucişată.

Luceafărul lui Eminescu este un poem romantic prin:

-          tema condiţiei omului de geniu; -relaţia geniu-societate; -alternarea planului terestru cu cel cosmic; -amestecul speciilor (meditaţie, elegie, idilă, pastel).

-          sursele de inspiraţie populare şi filosofice;

-          motive literare romantice: motivul incompatibilităţii (Luceafărul şi fata de împărat aparţin unor lumi diferite), marea călătorie a Luceafărului printre sferele cereşti, noaptea, castelul, luna, stelele,  codrul, florile de tei, marea etc.;

-          antiteza, ca procedeu romantic: Luceafărul coboară pe pământ în două ipostaze : angelică,

O, eşti frumos cum numa-n vis

Un înger se arată

şi demonică:  O, eşti frumos cum numa-n vis / Un demon se arată.

De asemenea, apare antiteza între omul de geniu şi oamenii comuni : Ei doar au stele cu noroc/

Şi prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte.

            Aşadar, viziunea romantică este dată de structură, de temă, de relaţia geniu-societate, de alternarea planului terestru cu cel cosmic, de amestecul speciilor (elegie, meditaţie, idilă, pastel) etc.

Pentru ilustrarea condiţiei geniului, poemul, sinteză a operei poetice eminesciene, armonizează atât teme, motive, elemente de imaginar poetic, atitudini romantice, procedee artistice, cât şi simboluri ale eternităţii şi ale morţii.

Poezia romantică

Luceafărulde M. Eminescu

             Poemul a fost publicat în aprilie 1883 , în ,,Almanahul Societătii Academice Social-Literare ,,Romania Jună” din Viena , fiind apoi reprodus în revista Convorbiri Literare şi inclus de Titu Maiorescu , în decembrie 1883 , în singurul volum antum a lui Eminescu.

            Geneza : Mihai Eminescu a pornit de la un basm popular, Fata în gradina de aur, basm cules de germanul Kunisch in timpul unei călătorii în Muntenia, folosind şi motivul Zburătorului.      Pe lângă  izvoarele folclorice, Mihai Eminescu a mai folosit şi izvoare filozofice: concepţia despre geniu a lui Schopenhauer, elemente din filozofia lui Kant şi Hegel, izvoare mitologice: mitologia greacă, indiană şi creştină.    Referindu-se la sensul poemului sau, Mihai Eminescu preciza într-o notă pe manuscris: În descrierea unui voiaj în ţările române, germanul Kunish povesteste leganda Luceafăarului. Aceasta este povestea, iar intelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte, şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.

          Tema ilustrează condiţia nefericită a omului de geniu într-o societate care nu îi înţelege aspiraţiile.

            Motive literare : motivul incompatibilităţii, noaptea, castelul, luna, stelele, luceafărul, codrul, florile de tei, marea etc.;

Structura compozitionată:

            Poemul ,,Luceafărul” este alcătuit din 98 de catrene (392 de versuri) structurate în patru părti; acestea din urma sunt subordonate la doua planuri: universal-cosmic şi uman-terestru.

            Partea I(strofele 1-43) reuneste planurile universal-cosmic şi uman-terestru , care aspiră unul spre celălalt, ca în vechile mituri în care Cerul se logodea cu Pământul.    Cuprinde o poveste de iubire între două fiinţe aparţinând unor lumi diferite.     

În incipit, apare formula traditională a basmului popular, prin plasarea într-un timp mitic, nedeterminat. Fata de împărat, prin calităţile sale, este unică şi are o descendenţă nobilă :

A fost odată ca-n poveşti,

A fost ca niciodată.

Din rude mari împărăteşti,

O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi

Şi mândră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinţi

Şi luna între stele.

   Închisă în penumbra negrelor bolţi şi în ,,cercul strâmt” al destinului său, frumoasa fata are nostalgia stelei natale.

            De aici ardoarea invocaţiei repetate (,,Cobori in jos, luceafar blând”) şi dorinţa ca domnul nopţii ei să devină om.

Luceafãrul  reprezintă planul universal-cosmic şi este atras de materie, prin forţa iubirii.

Puterea acestui sentiment îl determină să coboare în teluric şi să-şi schimbe, de două ori , fiinţa. O apariţie este angelică, iar cealaltă, demonică. Transformarea nu poate fi însă dusă până la capăt, iubitul ceresc al fetei rămânând, în esenţă, egal cu el însusi: ,,Eu sunt luceafãrul de sus”.

            De aici, recea lui imobilitate care o face pe fata de împarat să-l vadă ca pe un mort şi să-i ceară a deveni muritor ca ea.

Concluzia ar fi că planul universal-cosmic nu- şi poate schimba esenţa eternă, el aparţinându-i Demiurgului (Creatorului Universului).

În partea a II-a(strofele 44-64) domină planul terestru.

   Acesta este reprezentat de idila dintre  cei doi pământeni: pajul Catalin (,,viclean copil de casă”) şi fata de împărat devenită prin analogie, Catalina.

       Planul terestru are ca metaforă esenţială ,,ungherul” (în care are loc prima întalnire dintre cei doi tineri), simbolizând limitele şi îngustimea destinului uman, concluzia ar fi, ca, în plan uman, ,,toţi se nasc spre a muri”.

Luceafărul rămâne doar o aspiraţie, un ideal, iar Cătălina aude chemarile planului cosmic tot mai îndepartat.

 În partea a III-a(strofele 65-85 inclusiv) domină planul universal-cosmic.

      Este prezentată călătoria Luceafărului în Cosmos, printre sferele cereşti, spre Demiurg spre a-i cere dezlegarea de la veşnicie. Aceasta ilustrează setea de cunoaştere a omului de geniu, dorinţa de a descifra taina iubirii absolute.

            Fiind parte integrantă a Demiurgului (,,Din tot eternul meu intreg / Tu esti a treia parte”), lui Hyperion nu-i poate fi dăruită condiţia de muritor, întrucât acesta ar însemna moartea întregii creaţii.

            Cuvintele Demiurgului: ,,Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoastem moarte” denumesc planul universal-cosmic. Acesta îşi exprimă profundul dispreţ faţă de lumea meschină şi superficială şi îi cere să privească spre pâmânt.

 Partea a IV-a(strofele 86-98) este subordonată şi ea ambelor planuri.

   Cătălin şi Cătălina îşi spun şoapte de dragoste într-un peisaj tipic eminescian, asezaţi sub teii în floare:                

                                                 ,,Cãci este sara-n asfintit

                                              Şi noaptea o sã-nceapã;

                                       Rãsare luna liniştit

                                              Şi tremurând din apã.”

           În spaţiul său cosmic, Hyperion-geniul se va retrage în recea eternitate, privind cu senină detaşare măruntele fiinţe trecătoare. În final, el îşi exprimă dispreţul faţă de incapacitatea acestei societăţi de a-şi depăşi propriile limite:

,, - Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece.”

            Structura compoziţională a poemului ,,Luceafarul” se caracterizează printr-o perfectă simetrie sugerând,  parcă, armonia cosmică.

Limbajul artisticse caracterizează prin :

             -Limpezimea clasica, obtinută printr-un proces de scuturare a podoabelor stilistice (Tudor Vianu). Poetul renuntă la ornamentele bogate obtinând o expresie poetică de o mare simplitate şi rafinament. A folosit adjective mai puţine pentru a nu încărca textul cu elemente descriptive: în 392 de versuri apar numai 89 de adjective, câteva cu frecvenţă mai mare : mândru, frumos, bând, dulce, viu etc.

-Exprimare gnomică, aforistică, cuprinzând expresii care contin maxime, sentinţe, formulate în chip memorabil.

-Expresii şi constructii populare (împle, a răzima etc) ;

-Folosirea a  foarte putine neologisme: demon, himeric, ideal, palat.

Elemente de versificaţie : ritm iambic, măsura de 7-8 silabe şi rimă încrucişată.

Luceafărul lui Eminescu este un poem romantic prin:

-          tema condiţiei omului de geniu; -relaţia geniu-societate; -alternarea planului terestru cu cel cosmic; -amestecul speciilor (meditaţie, elegie, idilă, pastel).

-          sursele de inspiraţie populare şi filosofice;

-          motive literare romantice: motivul incompatibilităţii (Luceafărul şi fata de împărat aparţin unor lumi diferite), marea călătorie a Luceafărului printre sferele cereşti, noaptea, castelul, luna, stelele,  codrul, florile de tei, marea etc.;

-          antiteza, ca procedeu romantic: Luceafărul coboară pe pământ în două ipostaze : angelică,

O, eşti frumos cum numa-n vis

Un înger se arată

şi demonică:  O, eşti frumos cum numa-n vis / Un demon se arată.

De asemenea, apare antiteza între omul de geniu şi oamenii comuni : Ei doar au stele cu noroc/

Şi prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte.

            Aşadar, viziunea romantică este dată de structură, de temă, de relaţia geniu-societate, de alternarea planului terestru cu cel cosmic, de amestecul speciilor (elegie, meditaţie, idilă, pastel) etc.

Pentru ilustrarea condiţiei geniului, poemul, sinteză a operei poetice eminesciene, armonizează atât teme, motive, elemente de imaginar poetic, atitudini romantice, procedee artistice, cât şi simboluri ale eternităţii şi ale morţii.

Jocul Ielelor

Camil Petrescu, Jocul Ielelor

 Ilustrează conceptul operaţional dramă, prin referire la o operă literară studiată.Drama este specie a genului dramatic, caracterizată prin ilustrarea vieţii reale într-un conflict complex şi puternic al personajelor, cu întâmplări şi situaţii tragice, în care eroii au un destin nefericit. Drama are o mare varietate tematică.

Drama Jocul ielelor îl are ca protagonist pe Gelu Ruscanu, redactor şi director al ziarului socialist “Dreptatea socială” care este în posesia unor date compromiţătoare asupra ministrului justuţiei Şerban Saru-Sineşti.

Dorind să publice aceste date în numele principiului adevărului absolut, Ruscanu se loveşte de împotrivirea camarazilor săi de partid care ar dori să negocieze eliberarea unui muncitor bolnav în schimbul nepublicării scrisorii.Eroul crede că adevărul trebuie cunoscut indiferent de urmările pe care revelarea lui ar avea în vieţile oamenilor.

Aflând despre delapidarea săvârşită de tatăl său în tinereţe, despre faptul că ministrul l-a ajutat în acea împrejurare pe Grigore Ruscanu, eroul simte clătinându-se principiile sale morale, ferm în ideile sale despre justiţie, el devine ambiguu când se raportează la elementele concrete ale vieţii, conştientizează propria sa duplicitate şi se sinucide. Înainte de aceasta, Gelu îşi recunoaşte înfrângerea: “lumea asta din care îţi tragi hrana este atât de objectă încât nu te tolerează decât cu preţul complicităţii.”

În dialogul său cu tovarăşul din partid, Praida, se dezvăluie rigiditatea în convingerile abstracte. Praida numeşte dreptatea lui Gelu Ruscanu inumană, “cel puţin abstractă” şi defineşte goana lui după absolut ca pe o vrajă care a învăluit un flăcău ce a surprins într-o noapte cu lună jocul ielelor.

Drama se defineşte astfel ca o creaţie ce surprinde contradicţiile în care se zbat o conştiinţă şi o inteligenţă severă cu ea însăşi. Este o meditaţie asupra absolutului înţeles ca o aspiraţie umană.

Scrie un eseu în care să prezinţi trăsături ale unei poezii care aparţine unui scriitor din perioada paşoptistă.

Mezul Iernii de Vasile Alecsandri

IPOTEZĂ

Publicate în 1868-1869, în revista Convorbiri literare, Pastelurile lui Alecsandri reprezintă o operă de maturitate. Prin acest ciclu de poezii ale senzo-rialităţii şi ale relaţiei nemijlocite cu natura, Vasile Alecsandri impune o nouă specie în literatura română.

FORMULAREA ARGUMENTELOR

Vasile Alecsandri reprezintă un model pentru mentalitatea scriitorului paşoptist. Opera sa se află la întretăierea romantismului cu clasicismul, ca expresie a încercării de recuperare, într-un timp relativ scurt, a diferenţelor dintre literatura română şi cea occidentală.

ARGUMENTARE

Deşi sunt publicate mai târziu, Pastelurile reflectă o trăsătură a literaturii paşoptiste, coexistenţa curentelor literare (clasicism, romantism), şi o temă specifică acestei perioade, tema naturii. în general, poeziile aparţin clasicismului, prin viziunea asupra naturii, prin impersonalitate şi optimism cosmic, prin expresie şi echilibru compoziţional. Diferenţa faţă de precursori în abordarea temei naturii reflectă diferenţa între romantism şi clasicism, între proiecţia sensibilităţii în exterioritatea lumii şi înregistrarea obiectivă a universului, cu armoniile, ritmurile şi dinamismul lui. însă ciclul se deschide cu o poezie meditativă, de atmosferă, Serile la Mirceşti, în care atitudinea eului liric se apropie de aceea eminesciană din poezia Singurătate.

Mezul iernei este un pastel reprezentativ, datorită viziunii poetice clasiciste, a compoziţiei (alternanţa static-dinamic) şi prin faptul că înfăţişează frumuseţea iernii, anotimp evocat în mai multe creaţii ale ciclului: Iarna, Gerul, Viscolul, Bradul.

Tema poeziei este natura încremenită sub încleştarea gerului, care compune tabloul „fantastic" al nopţii de iarnă. Atitudinea poetică este admiraţia faţă de măreţia cosmică, de liniştea absolută.

Impersonalitatea vocii lirice este motivată de faptul că accentul se pune pe spectacolul naturii contemplate, magnifică panoramă înregistrată obiectiv. Mărcile lexico-gramaticale ale eului liric sunt minime: un verb la persona I singular, „văd, o,interjecţie, „o!", punctele de suspensie şi propoziţii exclamative sau interogative. Ipostaza poetică este aceea a unui spectator îndrăgostit de natură.

Titlul sugerează încremenirea naturii şi atot­puternicia iernii.

Compoziţional, poezia este alcătuită din patru catrene cu caracter descriptiv, organizate în două secvenţe poetice, în funcţie de alternanţa static-dinamic, specifică pastelurilor lui Alecsandri. Primele trei strofe surprind predominant planul obiectiv, static, al naturii neclintite. Ultima strofă, predominant su­biectivă (prin frecvenţa mărcilor eului liric), constituie a doua secvenţă poetică, dinamică prin prezenţa imaginii de mişcare a unui element însufleţit din natură, lupul.

Descrierea zonei de câmpie, întinderea copleşită de zăpadă, sugestia infinitului prin orizontalitate, predominarea cromatică a albului, evitarea extremelor sălbăticiei excesive (muntele sau marea) constituie o imagine-emblemă a echilibrului clasic şi a veşniciei naturii.

Prima strofa din secvenţa statică este tabloul nopţii de iarnă cu natura mineralizată de gerul atot­puternic. Alternează imagini vizuale şi auditive ale păduriţ şi câmpiei. Propoziţiile exclamative dau plasti­citate tabloului: „în păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit?. Verbele „trăsnesc", „scârţâie" au valoare onomatopeică sugerând încremenirea naturii. Epitetul dublu „ger amar, cumplit are efect personificator. Epitetele „zăpada cristalină", „câmpii strălucitoare" şi metafora „lan de diamanturf realizează, imaginea feerică a nopţii de iarnă în planul terestru.

Această imagine este dezvoltată în strofele a doua şi a treia, în tabloul grandios al naturii proiectate în plan cosmic. Tabloul naturii-templu este de o frumuseţe solemnă şi se realizează prin imagini artistice ale elementelor templului: coloane, făclii, altare, orgă. Procesul de abstractizare se produce la nivelul figurilor de stil prin trecerea de la comparaţie, „Fumuri albe se ridică în văzduhul scănteios/ Ca înaltele coloane unui templu maiestos", la epitet „O! tablou măreţ, fantastic!...", până la metaforă „nemărginitul templu". Feeria nopţii de iarnă, grandiosul, sublimul, fantasticul, se realizează cu ajutorul epitetelor şi al personificărilor: „luna îşi aprinde farul tainic de lumină", „crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare". Tabloul nocturn, misterul nopţii, motivul lunii şi utilizarea hiperbolei sunt elemente romantice.

Ultimul catren constituie a doua secvenţa poetică, tabloul dinamic, realizat în antiteză (procedeu romantic de compoziţie) cu încremenirea din secvenţa statică, continuată şi aici, în primele două versuri: „ Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas". Propoziţia interogativă introdusă prin conjuncţie adversativă „Dar ce văd?" impune perspectiva subiectivă şi aduce elementul dinamic, imaginea lupului şi a prăzii sale, chiar dacă şi aceasta poartă sugestia morţii.

Nivelul fonetic şi prozodic

- pauzele marcate de punctele de suspensie;

- muzicalitatea conferită de frecvenţa unor vocale (e în prima strofă, i şi u în strofele a doua şi a treia).

Particularităţi prozodice clasice:

- patru catrene;

- măsura versurilor: 15-16 silabe;

- ritm trohaic;

- rimă împerecheată.

Nivelul morfosintactic

- verbele la timpul prezent sugerează veşnicia naturii;

- expresivitatea adjectivului cu rol de epitet; adjective fără grad de comparaţie;

- conjuncţia adversativă dar, în strofa a JV-a - marchează alternarea static-dinamic, obiectiv- subiectiv;

- topica afectivă (inversiuni).

Nivelul lexico-semantic

- câmpul semantic al iernii: „ger", „zăpada", ,fiimuri albe";

- câmpul semantic al nopţii: „luna", „stele", „făclif;

- câmpul semantic al templului: „coloane", „Jaclif, „altare", „orgă".

Nivelul stilistic

- puternicul imagism realizat prin cultivarea epitetului, adesea în inversiune, a metaforei, a comparaţiei, a personificării şi a hiperbolei.

CONCLUZIA

Mezul iernei de Vasile Alecsandri este un pastel reprezentativ prin echilibru compoziţional şi claritate, tablou fantastic şi grandios al nopţii de iarnă