Plumb

PLUMB   de George Bacovia

Poezia „Plumb” deschide volumul de debut al lui Bacovia din 1916, căruia îi dă și titlul. Aceasta arată că poezia era considerată, de autorul ei, ca reprezentativă pentru creația lui.

Este o poezie concisă, concentrată în doar două catrene, conform preferințelor simboliștilor, care respingeau retorismul romantic.

Plumbul este un simbol specific simbolismului, întrucât el sugerează stări sufletești care pot fi receptate în mod diferit, în funcție de sensibilitatea fiecărui cititor. Plumbul simbolizează apăsarea sufletească, densitatea, cenușiul, tristețea, lipsa speranței. Bacovia mărturisea, într-un interviu, că în plumb vede culoarea galbenă, deoarece compușii lui dau precipitat galben, iar culoarea „sufletului ars” este, în viziunea sa, galbenul. Cuvântul „plumb” se reia simetric în ambele catrene: la sfârșitul versurilor 1 și 4 și la mijlocul versului 2. Această repetiție subliniază importanța pe care poetul o conferă acestui simbol, ce revine obsedant, cu caracter de laitmotiv.

Spațiul cavoului este emblematic pentru universul poetic bacovian, un univers închis, fără speranță, dominat de moarte. Criticii au observat că lumea liricii lui Bacovia este lipsită de transcendență, adică nu există nimic dincolo de ea. Drama umană se consumă iremediabil aici și acum.

Plumbul omniprezent sugerează un univers mineralizat. Metalul a înlocuit viața, organicul; sicriele, florile, coroanele, toate sunt de plumb, deci și vegetalul s-a mineralizat. Faptul că și amorul este de plumb sugerează că și universul afectiv s-a mineralizat și a murit, idee accentuată de sintagma „dormea întors”, ce semnifică moartea. De plumb sunt și aripile amorului, care atârnă grele, sugerând imposibilitatea zborului, a înălțării, a evadării din spațiul închis.

În lirica lui Bacovia, mișcarea predominantă este descendentă: în „Plumb”, aripile atârnă, în altă poezie, poetul cade prin casă; totul este atras în jos, spre pământ, spre deosebire de creația lui Macedonski sau a lui Nichita Stănescu, unde predominantă este mișcarea ascensională, zborul.

În versul al treilea din fiecare catren al poeziei „Plumb”, se manifestă prezența eului liric, starea lui caracteristică fiind solitudinea. Vântul, frigul provoacă o suferință fizică prin care se sugerează suferința sufletească.  Punctele de suspensie întrerup discursul liric, creând pauze menite să sugereze o emoție prea puternică pentru a fi exprimată în cuvinte.

Strigătul eului liric („Și-am început să-l strig”) este un motiv expresionist, o manifestare a crizei omului modern care se simte înstrăinat (alienat) într-o lume dominată de obiecte, excesiv tehnicizată și care se opune umanului. Deși Bacovia este cel mai reprezentativ simbolist din literatura română, totuși în opera lui apar și aspecte expresioniste.

Creația lui aparține modernismului, din care fac parte atât simbolismul, cât și expresionismul. Deși a debutat în reviste încă din primii ani ai secolului al XX-lea, Bacovia este un poet ce aparține în mare parte perioadei interbelice. Volumul de debut, „Plumb”, a apărut în 1916, anul intrării României în Primul Război Mondial, ceea ce și explică faptul că volumul nu s-a bucurat încă de la apariție de succesul meritat.

Versificația poeziei „Plumb” îi servește ideea poetică prin construcția ei simetrică: versurile au măsura de 10 silabe, ritmul este iambic, rima este îmbrățișată, laitmotivul „plumb” apărând la rima versurilor 1 și 4 din fiecare catren.