Hanu Ancuței
de Mihail Sadoveanu
1.
Definiția povestirii
2.
Structura volumului „Hanu Ancuței” de Mihail Sadoveanu
3.
Tema și viziunea asupra lumii
4.
Raportul dintre instanțele narative
5.
Povestirea „Istorisirea Zahariei Fântânarul”
1.
Definiția povestirii
Povestirea este o specie a genului epic, în
proză, de dimensiuni asemănătoare cu cele ale nuvelei (mai mari decât ale schiței
și mai mici decât ale romanului). În timp ce nuvela pune acent pe complexitatea
personajelor, povestirea insistă asupra acțiunii. În povestire, naratorul este și
personaj, participant sau, cel puțin, martor la acțiunea relatată.
Relația lui cu cititorii / ascultătorii
este directă și implică strategii specifice ale discursului narativ. Acțiunea
este plasată într-un trecut care, deși nu este totdeauna foarte îndepărtat,
totuși dă impresia de timp fabulos, în care devin credibile și întâmplări la
limita fabulosului.
2.
Structura volumului „Hanu Ancuței” de Mihail Sadoveanu
„Hanu Ancuței” este una dintre
capodoperele sadoveniene din perioada interbelică, alături de „Baltagul”,
„Zodia Cancerului”, „Creanga de aur” și „Frații Jderi”.
Volumul este construit după tehnica
povestirii în ramă: într-un cadru dat se întâlnesc – cu un anumit pretext – mai
mulți naratori, creându-se astfel o modalitate de a reuni povestiri autonome.
Această tehnică este utilizată și în literatura universală, de exemplu în „O
mie și una de nopți”, „Decameronul” de G.Boccaccio sau „Povestiri din
Canterbury” de G.Chaucer.
În volumul lui Sadoveanu, cadrul îl
reprezintă Hanul Ancuței, la care poposesc cărăușii ce transportă vin, precum și
alți drumeți.
Momentul întâlnirii acestora la han este
într-o „toamnă aurie”, rodnică, dintr-un trecut evocat precum în basme, deși
anumite indicii istorice ne permit să plasăm acțiunea pe la mijlocul secolului
al XIX-lea.
Hanul este prezentat, prin hiperbolizare,
ca un spațiu fabulos, ca o cetate, un spațiu ocrotitor, care îi pune, pe
călători, la adăpost de pericole, creând un loc favorabil spunerii poveștilor.
Volumul este alcătuit din nouă povestiri
cu caracter diferit: comic, dramatic, fantastic, istoric etc.
3.
Tema și viziunea asupra lumii
Deși temele povestirilor diferă între ele
(erotică, socială, de aventuri, călătorii), volumul are o unitate conferită, în
principal, de tema comună a timpului. Este sugerată veșnica schimbare a tot ce
există, dar, dincolo de această perpetuă transformare, persistă o permanență
care învinge timpul. Această viziune asupra lumii este evidentă aproape în
fiecare povestire. De exemplu, la sfârșitul povestirii „Fântâna dintre plopi”,
la întrebarea dacă fântâna mai există, Moș Leonte răspunde: „S-a dărâmat ca
toate ale lumii.” Acest motiv, „fortuna labilis” (soarta schimbătoare) este
prezent în întregul volum.
De asemenea, apar permanent cele două
Ancuțe: cea tânără, contemporană cu momentul povestirii, și mama ei, „Acuța cea
de demult”, evocată în majoritatea povestirilor. Prin înfățișare, prin gesturi,
prin reacțiile dintr-o anumită situație, Ancuța cea tânără amintește perfect de
mama ei. Deci, în ciuda schimbărilor provocate de succesiunea generațiilor,
există o permanență.
4.
Raportul dintre instanțele narative
Instanțele narative sunt, în toate operele
epice, autorul, naratorul, personajele și cititorii sau ascultătorii.
În povestirile din volumul „Hanu Ancuței”,
naratorul care prezintă întregul cadru al narațiunii și care îi introduce pe
naratorii povestirilor autonome are o identitate clar diferită de a autorului
Mihail Sadoveanu. Acest narator este un personaj delegat de autor să descrie
hanul și să povestească evenimentele care se petrec acolo. Statutul său social
reiese dintr-o autoreferire făcută în povestirea „Fântâna dintre plopi”: „noi,
răzășii și cărăușii din Țara de Sus”.
Naratorul fiecărei povestiri în parte
este și el personaj: participant sau martor la acțiune. Ei au profesii și ocupații
diferite: răzeși, călugăr, zodier, coropcar (negustor ambulant de mărunțișuri),
negustor lipscan, cioban, cerșetor, fântânar. Toți aparțin însă universului satelor
și târgurilor moldovenești. Între naratori, personaje și cititori sau
ascultători există o strânsă legătură, un contact direct, iar naratorul se
străduiește să atragă atenția ascultătorilor și li se adresează ceremonios, cu
formule precum: „frații și stăpânii mei”, „domnilor și fraților”, „iubiților
prieteni”.
5.
Povestirea „Istorisirea Zahariei Fântânarul”
Ultima povestire din volum, „Istorisirea
Zahariei fântânarul”, este singura care are doi naratori: pe Zaharia și pe lița
Salomia.
Ca și în cazul celorlalte narațiuni,
incipitul acesteia face legătura cu povestirea precedentă. Salomia este
invidioasă pe succesul de care s-a bucurat povestirea orbului sărac și îl
indică pe Zaharia fântânarul ca pe un om care știe o poveste și mai minunată.
„Istorisirea Zahariei fântânarul” oferă,
prin dialogul dintre naratori și ascultători, toate elementele esențiale ale
unei narațiuni. Lița Salomia, stârnind interesul ascultătorilor față de o nouă
povestire ce avea să urmeze, îi face să pună întrebările de bază la care
trebuie să răspundă orice narațiune: Ce ? Cine ? Unde ? Când ? Cum ?
Zaharia fântânarul, care a trăit
întâmplarea povestită, răspunde la primele patru întrebări, dar nu răspunde la
întrebarea „Cum ?”, pentru că nu este un bun povestitor, nu reușește să evoce
amănuntele care dau culoare narațiunii și care îi permit cititorului sau
ascultătorului să-și reprezinte cu claritate situația.
Talent de povestitor are, în schimb, lița
Salomia și de aceea femeia preia de la Zaharia rolul acestei instanțe narative.
Relatarea ei este atât de captivantă, încât însuși fântânarul o ascultă ca și
cum nu ar mai fi auzit-o niciodată.
Tema povestirii o constituie iubirea,
care se confruntă cu obstacolele impuse de diferențele sociale dintre
îndrăgostiți. Deznodământul este fericit, datorită unui personaj ingenios (însuși
Zaharia), care găsește o soluție pentru ca dragostea să triumfe.
Aglăița, fiica boierului Dimache Mârza,
era îndrăgostită de Ilieș Ursachi, dar boierul interzice această relație,
întrucât tânărul nu era decât răzeș, deci se afla pe o treaptă socială
inferioară familiei boierești. La amenințarea fetei disperate că se va arunca
în fântână, dacă nu va fi lăsată să se mărite cu Ilieș, Zaharia găsește soluția,
introducându-i pe cei doi tineri în coliba în care urma să se odihnească Vodă,
venit la vânătoare. Prefăcându-se a urma cumpăna fermecată cu care găsea apă,
fântânarul îl conuduce pe domnitor spre colibă, unde cei doi tineri,
îngenuncheați, îi cer binecuvântarea. Domnul le-o dă și hotărăște să-i cunune chiar
el. În drum spre Iași, alaiul nuntașilor se oprește să joace și la Hanul Ancuței,
acest edificiu având un rol în fiecare povestire din volum.
După sfârșitul narațiunii, ascultătorii
se înfiorează, la ceas de seară, simțind trecerea unui demon nevăzut, iar
volumul se încheie cu lăsarea liniștii și cu somnul tuturor. Adoarme și comisul
Ioniță, care, încă de când spusese prima povestire din volum, „Iapa lui Vodă”,
promisese că va spune o istorisire mai minunată, dar în final își uită
făgăduiala.
Motivul povestirii amânate în mod repetat
este o tehnică narativă ce are rolul de a păstra trează atenția cititorilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu