Alexandru Lapusneanul

ALEXANDRU  LĂPUȘNEANUL

                                                                                    de Costache Negruzzi

(Subiecte care pot fi tratate pe baza acestei opere:

            -nuvela;                         

            - literatura pașoptistă;

            - ilustrarea ideilor „Daciei literare”;

           - tema istorică;

            - raportul dintre realitate și ficțiune;

            -operă romantică.)

Planul:

            1.Caracterul de nuvelă romantică.

            2.Raportul dintre realitatea istorică și ficțiune.

           3.Tema și viziunea asupra lumii.

            4.Compoziția, structura.

            5.Particularități ale realizării personajului.

1.Caracterul de nuvelă romantică.

Nuvela „Alexandru Lăpușneanul” a apărut în primul număr al revistei „Dacia literară”, ca o ilustrare a îndemnului lansat de M.Kogălniceanu în „Introducție” privind inspirația din istoria națională.

            „Alexandru Lăpușneanul” este o nuvelă pentru că aparține genului epic, este o creație în proză, cu un conflict puternic, cu personaje puține, care gravitează în jurul personajului care dă și titlul operei. Sunt prezentate mai multe episoade din viața acestui personaj, acțiunea desfășurându-se pe o perioadă de cinci ani, cât a durat a doua domnie a lui Lăpușneanul.

Este o nuvelă romantică prin inspirația istorică, prin antiteza dintre personajul angelic (doamna Ruxanda) și cel demonic (Lăpușneanul), prin hiperbolizarea cruzimii domnitorului și prin macabrul piramidei de capete.

Deși „Alexandru Lăpușneanul” este, prin excelență, o nuvelă romantică, totuși ea are și aspecte clasice și anume: stilul concis, construcția riguroasă și faptul că naratorul își exprimă doar în mică măsură atitudinea, sentimentele față de personaje, pe care le lasă să se desfășoare liber în fața cititorilor.

2.Raportul dintre realitatea istorică și ficțiune.

Sursa istorică a lui C.Negruzzi a constituit-o, în principal, „Letopisețul” lui Grigore Ureche. De aici preia Negruzzi principalele momente din a doua domnie a lui Lăpușneanul, numărul de 47 de boieri uciși la ospăț, precum și două replici ale domnitorului, pe care Negruzzi le folosește și ca mottto: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau” și „De mă voi scula pre mulți am să popesc și eu”.

Bazându-se pe fapte istorice, Negruzzi folosește și ficțiunea. De exemplu, episodul morții lui Moțoc nu corespunde realității, întrucât personajul istoric a fost decapitat în Polonia, la cererea lui Lăpușneanul, și nu omorât de mulțime. Scena uciderii unui boier de către popor este inspirată din „Letopisețul” lui Miron Costin și s-a întâmplat, în realitate, altui presonaj, boierul Batiște Veveli. De asemenea, dialogurile din nuvela lui C.Negruzzi sunt rodul ficțiunii scriitorului, deși personajele sunt reale.

De inspirație istorică sunt descrierile de costume (de exemplu, ținuta de ceremonie purtată de Lăpușneanul în biserică) și descrierea ospățului.

           3.Tema și viziunea asupra lumii.

Nuvela are temă istorică și se concentrează asupra conflictelor dintre domnitor și boieri din secolul al XVI-lea. Nuvela prezintă o figură de domnitor tiranic ce vrea să limiteze drastic puterea boierilor, spre a fi singurul stăpânitor al țării. Negruzzi oferă o perspectivă mai nuanțată asupra lui Lăpușneanul într-una dintre scrisorile ce compun volumul „Negru pe alb”, scrisoare intitulată „Ochire retrospectivă”. Acolo, Negruzzi consideră justificată, din perspectiva istoricului, încercarea lui Lăpușneanul de a limita puterea boierilor, dar consideră că domnitorul a greșit prin faptul că, în această acțiune, nu s-a sprijinit pe popor.

Viziunea asupra eroului nuvelei este aceea de tiran sângeros, comparabil, din acest punct de vedere, cu personaje ale lui Shakespeare precum Richard al III-lea sau Macbeth.

     4.Compoziția, structura.

Nuvela este alcătuită din patru părți, care au fost comparate de critici cu actele unei drame. Fiecare parte este precedată de câte un motto.

Prima parte, pusă sub semnul replicii lui Lăpușneanul „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...” schițează conflictul central al nuvelei, acela dintre domn și boieri, prin ciocnirea dintre Lăpușneanul și trimișii lui Tomșa veniți să-i ceară a renunța la intențiile de domnie. În replica lui Lăpușneanul apar principalele cauze ale resentimentului acestuia față de boieri: trădarea din prima domnie și, mai ales, caracterul lui despotic.

Partea a doua, ce conține intriga – acțiunile întreprinse de Lăpușneanul împotriva boierilor – îl opune pe acesta soției lui, doamna Ruxanda, care îi cere să înceteze uciderile, impresionată fiind de tragedia unei jupânese care o amenințase cu cuvintele care reprezintă mottoul acestui capitol: „Ai să dai samă, Doamnă !”

A treia parte („Capul lui Moțoc vrem...”) constituie punctul culminant al nuvelei. Aici, satanismul domnitorului și atmosfera apăsătoare accentuează romantismul narațiunii. Prima scenă a acestui capitol prezintă cuvântarea ipocrită a lui Lăpușneanul, care declară că se împacă cu boierii și îi poftește la el la masă. Spancioc și Stroici, neîncrezători, fug în Polonia. În scena următoare, măcelărirea boierilor la ospățul de la palatul domnesc, autorul realizează o atmosferă atroce; boierii și mercenarii lui Lăpușneanul se înfruntă într-o luptă pe viață și pe moarte. Imaginea macabră a piramidei de capete, oferită doamnei ca „leac de frică”, este de un puternic efect romantic. În scena uciderii lui Moțoc se realizează o imagine copleșitoare a mulțimii revoltate și a reacțiilor ei, C.Negruzzi dovedindu-se un profund cunoscător al psihologiei colective.

Partea a patra („De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu...”) corespunde deznodământului tragediilor shakespeariene ce înfățișează sfârșitul tiranilor. Bolnav și crezându-se pe moarte, domnitorul cere să fie călugărit, dar, când starea sănătății i se îmbunătățește, îi amenință pe cei care îi îndepliniseră porunca, pe doamna Ruxanda și pe fiul lor. Lăpușneanul moare, în cadrul sinistru al cetății Hotinului, otrăvit de Spancioc și Stroici, cu complicitatea doamnei Ruxanda.

           5.Particularități ale realizării personajului.

Alexandru Lăpușneanul este personajul istoric, eponim, prin care Negruzzi ilustrează tipul tiranului sângeros.

Personajul se caracterizează printr-o ambiție puternică și o voință nemăsurată. Delegația de boieri spunându-i că țara nu-l dorește, el răspunde: „Să mă-ntorc, mai bine și-ar întoarce Dunărea cursul îndărăt.” El declară că vine să facă dreptate și că va întreține trupele turcești care îl susțin cu averile boierilor stoarse de la popor. Din perspectiva acțiunilor lui următoare, aceste declarații sună demagogic; mai târziu, poporul se va revolta din cauza birurilor mari.

Conflictul lui Lăpușneanul cu boierii este generat de intenția lui de a domni singur, dar și de dorința de a se răzbuna pe trădarea din prima domnie. El decapitează boierii pentru orice gest de împotrivire, iar la intervenția soției sale răspunde promițând că, începând de peste două zile, nu va mai omorî niciun boier.El însă plănuise ca, a doua zi, să-i ucidă pe toți.

Cruzimea personajului reiese din atitudinea sa în timpul măcelului, dar și dintr-una din puținele caracterizări directe realizate de narator, care vorbește de plăcerea lui Lăpușneanul de a vedea suferința, ceea ce îl determină să poruncească torturi și schilodiri.

Lăpușneanul este șiret și ipocrit în cuvântarea din biserică, când le cere iertare boierilor și le promite împăcarea pentru a-i atrage în cursă. El duce lipsa de scrupule până la sperjur: jură fals în fața moaștelor, despre care se spune că ar fi tresărit în acel moment.

Deși are o  trăsătură dominantă, cruzimea, personajul Lăpușneanul este complex. Inteligent, el cunoaște natura umană și se pricepe să-i manipuleze pe ceilalți. Pe boieri îi convinge să vină la ospăț, iar mulțimii i-l predă pe Moțoc, ceea ce face ca gloata să-l aclame după ce, inițial fusese revoltată împotriva lui. Dorința lui de putere  întrece însă orice alt sentiment, chiar și dragostea paternă. În final, crezând că a fost călugărit ca urmare a unui complot vizând aducerea pe tron a fiului său, domnitorul poruncește ca acesta să fie omorât împreună cu mama sa. Această intenție de a-și ucide fiul o convinge pe Doamna Ruxanda să-l otrăvească.

Lăpușneanul este impulsiv, dar știe să se și stăpânească atunci când aceasta este în avantajul său. Când Doamna Ruxanda îi reproșează uciderea boierilor, prima reacție a domnitorului este violentă, el ducând reflex mâna la jungher, dar se stăpânește și, schimbând tonul, promite că nu va mai omorî boieri și că doamnei îi va da un „leac de frică”.

Predomină, în nuvelă, caracterizarea indirectă prin acțiune și replici. Tot indirectă este caracterizarea prin antiteza romantică dintre Lăpușneanul și doamna Ruxanda. Caracterizarea directă este redusă la câteva intervenții ale naratorului, care spune că personajul său medita la o nouă crimă, și la replica unui personaj episodic, mitropolitul Teofan, care spune: „Crud și cumplit este omul acesta...”

În concluzie, naratorul caracterizează domnia lui Lăpușneanul printr-o metaforă, spunând că „a lăsat o pată de sânge pe istoria Moldovei”.

Hanu Ancuței

                                    Hanu Ancuței

                                                        de Mihail Sadoveanu

1.      Definiția povestirii

2.      Structura volumului „Hanu Ancuței” de Mihail Sadoveanu

3.      Tema și viziunea asupra lumii

4.      Raportul dintre instanțele narative

5.      Povestirea „Istorisirea Zahariei Fântânarul”

1.      Definiția povestirii

 Povestirea este o specie a genului epic, în proză, de dimensiuni asemănătoare cu cele ale nuvelei (mai mari decât ale schiței și mai mici decât ale romanului). În timp ce nuvela pune acent pe complexitatea personajelor, povestirea insistă asupra acțiunii. În povestire, naratorul este și personaj, participant sau, cel puțin, martor la acțiunea relatată.

Relația lui cu cititorii / ascultătorii este directă și implică strategii specifice ale discursului narativ. Acțiunea este plasată într-un trecut care, deși nu este totdeauna foarte îndepărtat, totuși dă impresia de timp fabulos, în care devin credibile și întâmplări la limita fabulosului.

2.      Structura volumului „Hanu Ancuței” de Mihail Sadoveanu

            „Hanu Ancuței” este una dintre capodoperele sadoveniene din perioada interbelică, alături de „Baltagul”, „Zodia Cancerului”, „Creanga de aur” și „Frații Jderi”.

Volumul este construit după tehnica povestirii în ramă: într-un cadru dat se întâlnesc – cu un anumit pretext – mai mulți naratori, creându-se astfel o modalitate de a reuni povestiri autonome. Această tehnică este utilizată și în literatura universală, de exemplu în „O mie și una de nopți”, „Decameronul” de G.Boccaccio sau „Povestiri din Canterbury” de G.Chaucer.

În volumul lui Sadoveanu, cadrul îl reprezintă Hanul Ancuței, la care poposesc cărăușii ce transportă vin, precum și alți drumeți.

Momentul întâlnirii acestora la han este într-o „toamnă aurie”, rodnică, dintr-un trecut evocat precum în basme, deși anumite indicii istorice ne permit să plasăm acțiunea pe la mijlocul secolului al XIX-lea.

Hanul este prezentat, prin hiperbolizare, ca un spațiu fabulos, ca o cetate, un spațiu ocrotitor, care îi pune, pe călători, la adăpost de pericole, creând un loc favorabil spunerii poveștilor.

Volumul este alcătuit din nouă povestiri cu caracter diferit: comic, dramatic, fantastic, istoric etc.

3.      Tema și viziunea asupra lumii

Deși temele povestirilor diferă între ele (erotică, socială, de aventuri, călătorii), volumul are o unitate conferită, în principal, de tema comună a timpului. Este sugerată veșnica schimbare a tot ce există, dar, dincolo de această perpetuă transformare, persistă o permanență care învinge timpul. Această viziune asupra lumii este evidentă aproape în fiecare povestire. De exemplu, la sfârșitul povestirii „Fântâna dintre plopi”, la întrebarea dacă fântâna mai există, Moș Leonte răspunde: „S-a dărâmat ca toate ale lumii.” Acest motiv, „fortuna labilis” (soarta schimbătoare) este prezent în întregul volum.

De asemenea, apar permanent cele două Ancuțe: cea tânără, contemporană cu momentul povestirii, și mama ei, „Acuța cea de demult”, evocată în majoritatea povestirilor. Prin înfățișare, prin gesturi, prin reacțiile dintr-o anumită situație, Ancuța cea tânără amintește perfect de mama ei. Deci, în ciuda schimbărilor provocate de succesiunea generațiilor, există o permanență.

4.      Raportul dintre instanțele narative

 Instanțele narative sunt, în toate operele epice, autorul, naratorul, personajele și cititorii sau ascultătorii.

În povestirile din volumul „Hanu Ancuței”, naratorul care prezintă întregul cadru al narațiunii și care îi introduce pe naratorii povestirilor autonome are o identitate clar diferită de a autorului Mihail Sadoveanu. Acest narator este un personaj delegat de autor să descrie hanul și să povestească evenimentele care se petrec acolo. Statutul său social reiese dintr-o autoreferire făcută în povestirea „Fântâna dintre plopi”: „noi, răzășii și cărăușii din Țara de Sus”.  

Naratorul fiecărei povestiri în parte este și el personaj: participant sau martor la acțiune. Ei au profesii și ocupații diferite: răzeși, călugăr, zodier, coropcar (negustor ambulant de mărunțișuri), negustor lipscan, cioban, cerșetor, fântânar. Toți aparțin însă universului satelor și târgurilor moldovenești. Între naratori, personaje și cititori sau ascultători există o strânsă legătură, un contact direct, iar naratorul se străduiește să atragă atenția ascultătorilor și li se adresează ceremonios, cu formule precum: „frații și stăpânii mei”, „domnilor și fraților”, „iubiților prieteni”.

5.      Povestirea „Istorisirea Zahariei Fântânarul”

Ultima povestire din volum, „Istorisirea Zahariei fântânarul”, este singura care are doi naratori: pe Zaharia și pe lița Salomia.

Ca și în cazul celorlalte narațiuni, incipitul acesteia face legătura cu povestirea precedentă. Salomia este invidioasă pe succesul de care s-a bucurat povestirea orbului sărac și îl indică pe Zaharia fântânarul ca pe un om care știe o poveste și mai minunată.

„Istorisirea Zahariei fântânarul” oferă, prin dialogul dintre naratori și ascultători, toate elementele esențiale ale unei narațiuni. Lița Salomia, stârnind interesul ascultătorilor față de o nouă povestire ce avea să urmeze, îi face să pună întrebările de bază la care trebuie să răspundă orice narațiune: Ce ? Cine ? Unde ? Când ? Cum ?

Zaharia fântânarul, care a trăit întâmplarea povestită, răspunde la primele patru întrebări, dar nu răspunde la întrebarea „Cum ?”, pentru că nu este un bun povestitor, nu reușește să evoce amănuntele care dau culoare narațiunii și care îi permit cititorului sau ascultătorului să-și reprezinte cu claritate situația.

Talent de povestitor are, în schimb, lița Salomia și de aceea femeia preia de la Zaharia rolul acestei instanțe narative. Relatarea ei este atât de captivantă, încât însuși fântânarul o ascultă ca și cum nu ar mai fi auzit-o niciodată.

Tema povestirii o constituie iubirea, care se confruntă cu obstacolele impuse de diferențele sociale dintre îndrăgostiți. Deznodământul este fericit, datorită unui personaj ingenios (însuși Zaharia), care găsește o soluție pentru ca dragostea să triumfe.

Aglăița, fiica boierului Dimache Mârza, era îndrăgostită de Ilieș Ursachi, dar boierul interzice această relație, întrucât tânărul nu era decât răzeș, deci se afla pe o treaptă socială inferioară familiei boierești. La amenințarea fetei disperate că se va arunca în fântână, dacă nu va fi lăsată să se mărite cu Ilieș, Zaharia găsește soluția, introducându-i pe cei doi tineri în coliba în care urma să se odihnească Vodă, venit la vânătoare. Prefăcându-se a urma cumpăna fermecată cu care găsea apă, fântânarul îl conuduce pe domnitor spre colibă, unde cei doi tineri, îngenuncheați, îi cer binecuvântarea. Domnul le-o dă și hotărăște să-i cunune chiar el. În drum spre Iași, alaiul nuntașilor se oprește să joace și la Hanul Ancuței, acest edificiu având un rol în fiecare povestire din volum.

După sfârșitul narațiunii, ascultătorii se înfiorează, la ceas de seară, simțind trecerea unui demon nevăzut, iar volumul se încheie cu lăsarea liniștii și cu somnul tuturor. Adoarme și comisul Ioniță, care, încă de când spusese prima povestire din volum, „Iapa lui Vodă”, promisese că va spune o istorisire mai minunată, dar în final își uită făgăduiala.

Motivul povestirii amânate în mod repetat este o tehnică narativă ce are rolul de a păstra trează atenția cititorilor.