ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

ULTIMA  NOAPTE  DE  DRAGOSTE,  ÎNTÂIA  NOAPTE  DE  RĂZBOI

                                                                                                de Camil Petrescu

(Roman interbelic; tema iubirii; tema intelectualului; roman subiectiv; raportul dintre realitate și ficțiune)

1.Concepția despre roman a lui Camil Petrescu.

2.Particularitățile romanului psihologic; perspectiva narativă; raportul dintre timpul cronologic și timpul psihologic.

3.Raportul dintre realitate și ficțiune.

4.Tema și viziunea despre lume. Structura compozițională.

5.Particularități de construcție a personajului; relațiile dintre două personaje.

1.Concepția despre roman a lui Camil Petrescu.

Unul dintre cei mai importanți romancieri și dramaturgi români din perioada dintre cele două războaie mondiale, Camil Petrescu, a fost un scriitor preocupat de arta sa și din punct de vedere teoretic. Dintre eseurile în care și-a exprimat concepția despre roman, mă voi referi la cel intitulat „Noua structură și opera lui Marcel Proust”.

Prin conceptul „noua structură”, Camil Petrescu înțelege concepția despre lume și viață dominantă la sfârșitul secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului XX (inclusiv în perioada interbelică).

„Vechea structură”, concepția dominantă în secolele XVII-XIX, se baza pe filozofia raționalistă a lui Descartes, iar în domeniul psihologiei, pe noțiunea de caracter. Ca urmare, personajele romanului realist, derivat din „vechea structură”, erau personaje definite prin câte o trăsătură de caracter dominantă (avarul, arivistul, ipocritul etc.). Aceasta permitea romancierului să se pretindă omniscient, întrucât, atribuind personajului o anumită trăsătură de caracter, comportamentul acestuia era previzibil în împrejurările în care rea pus.

„Noua structură” se bazează pe filozofia intuiționistă a lui Bergson și pe fenomenologia lui Husserl. În domeniul psihologiei, sub influența psihanalizei și a psihologiei configurației, „noua structură” renunță la noțiunea de caracter, descoperind importanța subconștientului și constatând că personalitatea nu este fixată odată pentru totdeauna, ci se poate modifica permanent. Intervine astfel relativismul, care îl împiedică pe romancierul modern să se mai considere omniscient. Singurul aspect pe care el îl poate cunoaște în profunzime este eul său și, de aceea, în concepția lui Camil Petrescu, romanul modern trebuie să fie un roman subiectiv: „Din mine însumi, eu nu pot ieși. Eu nu pot scrie onest decât la persoana întâi.”

Pentru Camil Petrescu și pentru colegii săi de generație, de exemplu, Mircea Eliade, autenticitatea este un concept esențial, presupunând o totală sinceritate în exprimarea concepțiilor și a sentimentelor personajului-narator. Regăsim aici, în esență, îndemnul adresat fiului său de Polonius, personajul lui Shakespeare: „Și, mai presus de toate, să-ți fii credincios ție însuți !”

În romanul „Patul lui Procust”, Camil Petrescu definește scriitorul ca un om care exprimă în scris, cu totală sinceritate, ceea ce a simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viață, lui și celor pe care i-a cunoscut, cu condiția să fie o persoană care are ceva de spus, adică o persoană cu o viață interioară bogată.

2. Particularitățile romanului psihologic; perspectiva narativă; raportul dintre timpul cronologic și timpul psihologic.

Dezvoltarea romanului psihologic în perioada interbelică ține de sincronizarea (în sens lovinescian) literaturii române cu literatura universală. Romanul psihologic reprezintă o etapă modernă a dezvoltării acestei specii literare, mai ales atunci când introspecția este făcută, ca în romanele lui Camil Petrescu, de însuși personajul-narator, într-o manieră puternic subiectivă.

Romanul psihologic se deosebește de celelalte tipuri de roman prin pătrunderea în gândurile și în sentimentele personajului, prezentate din interior, și nu din manifestările exterioare.

De asemenea, în romanul psihologic, conflictul interior predomină asupra conflictului exterior. Conflictul interior al lui Ștefan Gheorghidiu se naște între ideea de dragoste absolută și constatarea că, în realitate, aceasta nu este posibilă, sentimentele având un caracter relativ, ca tot ce este uman. Conflictele exterioare au loc între Gheorghidiu și soția lui, Ela, atunci când eroul bănuiește că aceasta îl înșală, dar și între Ștefan, intelectualul însetat de absolut, și personajele ce reprezintă societatea mărginită și mercantilă, precum Nae Gheorghidiu și Tănase Vasilescu Lumânăraru.

Perspectiva narativă, în romanul lui Camil Petrescu, este subiectivă, aparținând personajului-narator, homodiegetic (participant la acțiune).  Acesta, Ștefan Gheorghidiu, este – ca și celelalte personaje principale din romanele și dramele lui Camil Petrescu – un intelectual însetat de absolut. El este intelectual atât prin formație, ca absolvent al Facultății de Filozofie, cât și prin faptul că își pune probleme profunde ale existenței, dorind să înțeleagă lumea și viața. El este lucid, de o luciditate care amplifică suferința, dar și plăcerea: „Câtă luciditate, atâta dramă, dar și atâta voluptate.”

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman „ionic”, după clasificarea lui Nicolae Manolescu. Este, așadar, un roman psihologic, cu viziune narativă subiectivă, în care valorile personajului principal se opun valorilor societății în care trăiește.

În romanul psihologic, timpul are două ipostaze: timpul obiectiv, împărțit în ore, minute și secunde, măsurat de ceas, și timpul psihologic, subiectiv, afectiv, variind în funcție de emoțiile trăite. Astfel, în capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu !” din romanul lui Camil Petrescu, personajului-narator i se pare că bombardamentul de artilerie la care este supus durează o veșnicie (timpul subiectiv), constatând ulterior că a durat circa douăzeci de minute (timpul obiectiv).

3.Raportul dintre realitate și ficțiune.

Întrebat, în cadrul unui interviu, dacă Ștefan Gheorghidiu este el însuși, Camil Petrescu nu se identifică total cu personajul-narator, mărturisind că episoadele de război au fost realmente trăite de el și notate ca într-un jurnal de front; în schimb, drama erotică nu a fost reală, întrucât, în momentul scrierii romanului, scriitorul nu fusese căsătorit. Putem însă presupune că sentimentele lui Ștefan Gheorghidiu, drama sa interioară, nu erau străine autorului, chiar dacă el le trăise, probabil, în alte împrejurări decât personajul.

4. Tema și viziunea asupra lumii. Structura compozițională a romanului.

Temele romanului sunt dragostea și războiul, fapt ce reiese încă din titlul ce reflectă cele două părți constitutive ale operei: „Ultima noapte de dragoste. Întâia noapte de război”. Existența acestor două secțiuni ale cărții i-a determinat pe unii critici să considere că ar fi vorba de două romane diferite, așezate sub un titlu comun. În realitate, romanul are unitate, întrucât experiența războiului modifică fundamental viziunea personajului-narator asupra propriei drame erotice. Dacă, la început, Ștefan Gheorghidiu nu accepta posibilitatea ca doi oameni care se iubesc să se despartă, afirmând că aceștia au „drept de viață și de moarte unul asupra altuia”, în final el este acela care îi propune, calm, soției sale să se despartă. Această schimbare este determinată de faptul că războiul i-a arătat că există pe lume tragedii colective, infinit mai grave decât drama sa individuală.

5.Particularități de construcție a personajului. Relațiile dintre două personaje.

Ștefan Gheorghidiu, este – ca și celelalte personaje principale din romanele și dramele lui Camil Petrescu – un intelectual însetat de absolut. El este intelectual atât prin formație, ca absolvent al Facultății de Filozofie, cât și prin faptul că își pune probleme profunde ale existenței, dorind să înțeleagă lumea și viața. El este lucid, de o luciditate care amplifică suferința, dar și plăcerea: „Câtă luciditate, atâta dramă, dar și atâta voluptate.”

Eroul crede în dragostea absolută, așa cum Gelu Ruscanu – personajul dramei „Jocul ielelor” – crede în justiția absolută. Aceste personaje trăiesc însă drama de a constata din experiență că absolutul nu este posibil într-o lume dominată de relativ.

Inițial, el își construiește existența în funcție de această dragoste absolută: „Lipsit de orice talent în lumea muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aș fi putut realiza - și am încercat-o – decât într-o dragoste absolută.” Personalitatea lui se definește în funcție de acest ideal: „Eu jucasem totul pe acestă femeie și trebuia să trag acum toate consecințele care se impuneau: desființarea mea ca personalitate.”

Întreaga parte întâi a romanului, consacrată temei iubirii, reprezintă o rememorare a trecutului apropiat de către Ștefan Gheorghidiu, ofițer în rezervă, mobilizat pe graniță, în zilele premergătoare intrării României în Primul Război Mondial.

Amintirile îi sunt declanșate personajului-narator de discuția de la popotă în legătură cu o crimă pasională. În această discuție, Gheorghidiu afirmă că cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra altuia și că nu se pot despărți fără consecințe grave, după cum un pansament nu poate fi smuls fără dureri de pe o rană încă nevindecată. 

Personajul-narator se analizează minuțios, prezentând modul în care această dragoste ia naștere în sufletul lui: inițial, el n-o iubea pe cea care urmează să-i devină soție, pentru că nu-i plăceau blondele. Iubirea se naște însă în timp, cristalizându-se sub impulsul unor calități ale fetei, așa cum sunt percepute de personajul masculin.

Ștefan Gheorghidiu începe să se îndrăgostească de Ela din orgoliul pe care i-l provoacă faptul de a fi iubit de o colegă pe care o admiră toți. Este apoi impresionat de dragostea ei pentru el, de faptul că fata participă la cursuri care n-o interesează numai ca să fie împreună cu el. Este apoi înduioșat de grija cu care colega lui se ocupă de o prietenă bolnavă. Toate aceste trăiri se transformă, cu timpul, într-o mare iubire, iar primii ani de căsătorie par materializarea dragostei absolute, pe care și-o imaginase personajul.

După ce primește moștenirea de la unchiul său, Tache, Ștefan Gheorghidiu constată că viața i se schimbă și observă la soția lui aspecte pe care nu le constatase anterior: o vede preocupată de bani, implicându-se în procesul de moștenire și atrasă de viața mondenă. El începe să sufere din cauză că soția lui are și alte preocupări în afară de el, dar drama se declanșează cu adevărat odată cu excursia la Odobești, când Ela pare atrasă de un oarecare domn G.

Suferința lui Ștefan Gheorghidiu este provocată de gelozie, dar nu se reduce la acest sentiment, ci reflectă o dramă existențială, el ajungând la concluzia xă dragostea absolută este o imposibilitate, o iluzie. Se prăbușește astfel întreaga scară de valori pe baza căreia își proiectase existența.

Relația lui cu Ela este constituită, în continuare, dintr-o succesiune de conflicte și împăcări. Natură problematizantă, Gheorghidiu se torturează, analizând fiecare gest, fiecare faptă a soției sale, neputând dobândi certitudinea dacă aceasta îl iubește sau nu cu adevărat. Îndoiala apare permanent și nu-i permite personajului-narator să-și înlăture temerile că ar fi înșelat de soția lui.

Un episod semnificativ este acela în care Ela lipsește o noapte de acasă și refuză să se explice. După despărțire, Ștefan găsește un bilet care dovedea că Ela își petrecuse seara respectivă la verișoara lui. Prima sa reacție este de a se bucura că bănuielile i-au fost neîntemeiate, dar imediat suspiciunea revine și personajul se întreabă dacă nu cumva biletul fusese strecurat mai târziu, printr-o înțelegere între Ela și Anișoara, spre a-l păcăli pe el.

Tensiunea relațiilor dintre cei doi ajunge la un punct culminant la Câmpulung, unde Gheorghidiu venise în permisie să se întâlnească cu soția lui, iar aceasta îi cere să treacă lirele pe numele ei, pentru a se asigura în eventualitatea că el ar muri pe front. Preocuparea ei pentru chestiunile materiale îl face pe Gheorghidiu să sufere cu atât mai mult, cu cât îl zărește la Câmpulung și pe G. (Grigoriade) și bănuiește că acesta și cu Ela puseseră împreună la cale rezolvarea problemelor financiare. Pentru a obține certitudinea că cei doi sunt amanți, Ștefan Gheorghidiu este gata să dezerteze, dar intervenția salvatoare a colonelului și izbucnirea războiului îl fac să renunțe la intenția de a-l ucide pe presupusul iubit al soției lui.

După retrospectiva din prima parte a romanului, se revine în prezent, odată cu izbucnirea războiului, iar timpul narațiunii tinde să se identifice cu timpul în care au loc evenimentele, narațiunea căpătând aproape aspect de jurnal.

În ambele părți ale romanului, perspectiva personajului-narator este strict subiectivă. În prima parte, relațiile dintre Gheorghidiu și soția lui sunt prezentate numai din punctul lui de vedere; de altfel, numele personajului feminin apare o singură dată, ea fiind numită în restul timpului, prin raportare la narator, „soția mea”.

Din perspectivă subiectivă este prezentat și războiul. Într-un roman obiectiv, cu un narator omniscient, se oferă o perspectivă de ansamblu asupra războiului; se prezintă situarea pe teren a forțelor armate aflate în conflict și direcțiile de retragere sau de atac, precum, de exemplu, în „Război și pace” de Tolstoi sau în „Mizerabilii” de V.Hugo.

Spre deosebire de acestea, romanul modern al lui Camil Petrescu limitează perspectiva narativă la aceea a personajului principal. Acesta nu poate avea o vedere de ansamblu și de aceea războiul îi apare haotic.

În anumite împrejurări, personajul se pierde de camarazii săi, iar alteori nu-și poate da seama dacă deplasarea în care este antrenat constituie, pe un plan mai amplu, un atac sau o retragere.

Războiul este prezentat cu maximă autenticitate, ca o experiență relatată cu totală sinceritate. De altfel, însăși participarea lui Ștefan Gheorghidiu la război fusese determinată de dorința ca această experiență esențială să nu lipsească din structura personalității lui. De asemenea, el nu voia să se simtă inferior celor care ar fi participat la război, în cazul în care el l-ar fi evitat.

Preocuparea pentru autenticitate îl determină pe narator să nu încerce în niciun fel a-și crea o imagine favorabilă. El nu ezită să-și mărturisească groaza din timpul bombardamentului de artilerie ori să se refere la suferința, deloc glorioasă, provocată de frig, într-o noapte, pe munte, când soldații l-au încălzit cu trupurile lor.

Personajul-narator își judecă sever faptele, de exemplu, bravada iresponsabilă de a se juca cu un obuz neexplodat.

În opinia mea, în romanul lui Camil Petrescu, războiul este demitizat, eroismul dovedind că are, uneori, motivații total diferite. Un personaj care pare un trădător se dovedește după aceea un erou, ca în cazul tinerei țărănci acuzate de colaborare cu inamicul. Gheorghidiu ezită s-o împuște, după cum primise ordin, și o trimite la eșalonul superior. Ulterior, află însă că fata le arătase trupelor române pe unde să treacă Oltul, fusese decorată, iar mai târziu era menționată în manualele școlare ca eroină.

Experiența războiului modifică perspectiva lui Ștefan Gheorghidiu asupra iubirii, permițându-i, în final, să se despartă cu indiferență de soția lui, căreia îi lasă „tot trecutul”.

ROMANUL  EXPERIENȚEI

Romanul experienței este un tip de roman care s-a impus în perioada interbelică în literatura română prin opera unor scriitori precum Camil Petrescu sau Mircea Eliade. Modelul din literatura universală este romancierul francez André Gide.

Pentru romancierii din epoca interbelică, experiența este o modalitate de cunoaștere a eului pe care îl investighează în profunzime. Ei caută și provoacă experiențe noi pentru a se cunoaște mai bine, pentru a ști cum reacționează în situații limită.

Romanul experienței este strâns legat de conceptul de autenticitate. Observând că romancierii moderni nu se mai pot considera omniscienți, Camil Petrescu sublinia că aceștia devin conștienți de faptul că nu se pot cunoaște profund decât pe sine. Romanul devine astfel o modalitate de prezentare a eului în toată autenticitatea sa, cu maximum de sinceritate.

Camil Petrescu înțelegea prin autentic tot ce e omogen și solidar ca structură și permite cunoașterea întregului pornind de la parte.

Autenticitatea este definită de Mircea Eliade ca o degradare a conștiinței magice. În timp ce magia crede că omul poate fi orice și poate face orice, autenticitatea înseamnă a te mulțumi cu faptul că, neputând fi și face orice, poți fi cel puțin tu însuți și îți poți crea propria ta lume.

Caracteristică romanului experienței este utilizarea unor documente intime precum jurnalul sau scrisorile.

Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este structurat în două părți ce corespund celor două experiențe fundamentale ale personajului-narator: iubirea și războiul. Faptul că această creație a lui Camil Petrescu este un roman al experienței este dovedit de importanța pe care o are războiul pentru personajul-narator Ștefan Gheorghidiu, care se hotărăște să plece pe front, deși ar fi putut să evite aceasta. Hotărârea îi este dictată de dorința ca experiența fundamentală a războiului să nu lipsească din personalitatea sa. De asemenea, el nu voia ca, neparticipând la lupte, să se simtă inferior față de cei care ar fi mers pe front.