Morometii

Moromeţii

                                                                        de Marin Preda

            Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune complexă care se poate desfăşura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase, bine individualizate.

            Romanul „Moromeţii” de M. Preda se încadrează în perioada postbelică a literaturii române fiind publicat în 1955 (I volum) şi 1967 (al doilea volum).

            Tema literară oglindeşte lumea satului românesc din Câmpia Dunării, înfăţişat în două perioade distincte: anul 1937, când viaţa se scurgea aici fără conflicte mari”

(I volum) şi perioada de după 1955, când colectivizarea duce la dispariţia clasei ţăranilor proprietari de pământ.

            Titlul face trimitere la povestea destrămării unei familii de ţărani din satul Siliştea-Gumeşti, familie numeroasă ce se confruntă cu multe greutăţi.

            Perspectiva narativă:

            Perspectiva naratorului obiectiv se completează prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete în vol I şi Niculae Moromete în vol II) şi a informatorilor (personaje martore ale evenimentelor pe care le narează ulterior, spre ex. Parizianu, care povesteşte despre vizita lui Moromete la Bucureşti).

            Subiectul – I volum:

            Acţiunea romanului începe cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, când timpul era foarte răbdător cu oamenii, viaţa scurgându-se fără conflicte mari.

            Cel dintâi moment care adună familia este cina, descrisă ca un ritual străvechi, neschimbat de sute de ani. Tatăl, Ilie Moromete, se căsătorise pentru a doua oară cu Catrina, care era cu zece ani mai tânără decât el. Acesta adusese din prima căsătorie trei feciori (Paraschiv, Nilă şi Achim), iar Catrina venise cu o fată, Tita. La aceştia se adaugă Niculae şi Ilinca, din căsătoria lui Ilie cu Catrina.

            Cina dezvăluie şi relaţiile din sânul familiei: neînţelegerile dintre fraţi, lipsa de respect a celor trei feciori  faţă de mama lor vitregă, poziţia autoritară a tatălui, nemulţumirea mezinului care este trimis în fiecare zi să pască oile, deşi el ar vrea să meargă la şcoală.

            Având datorii la bancă şi impozite de plătit, Ilie acceptă să-i vândă vecinului său, Tudor Bălosu, salcâmul din fundul grădinii. Tăierea salcâmului, săvârşită duminica în zori, când femeile îşi boceau morţii în cimitir, reprezintă primul semn al declinului familiei.

            Cum nici banii luaţi pe salcâm nu acoperă datoriile la bancă, feciorii lui din prima căsătorie (sfătuiţi de Maria, sora lui Ilie, poreclită Guica), îi propun tatălui un plan : Achim să plece la Bucureşti cu oile, iar din vânzarea laptelui şi a brânzei, să câştige banii necesari.

            În cele din urmă, Moromete acceptă fără să bănuiască adevăratele intenţii ale celor trei. Acestea vor ieşi la iveală abia după seceriş, când Paraschiv şi Nilă fură caii, o parte din zestrea fetelor şi banii din ladă, luând şi ei drumul spre capitală.

            După fuga feciorilor, Moromete rămâne mai sugrumat de datorii decât înainte, fiind nevoit să vândă două loturi de pământ şi o parte de grădină.

            Celelalte planuri de acţiune sunt reprezentate de destinele altor familii.

            Birică (un băiat sărac din sat) şi Polina (fiica lui Tudor Bălosu) se căsătoresc din dragoste, fără zestrea cuvenită din partea părinţilor fetei şi de aceea viaţa lor se transformă într-un calvar, fiind salvată numai de puterea sentimentelor ce îi unesc. Pentru a-şi construi casă, tânărul este nevoit să  vândă o parte din pământul ce i se cuvine.

            Vasile Boţoghină se ceartă cu soţia lui deoarece ar vrea să vândă un lot de pământ pentru a avea bani să se trateze de plămâni.

            Drama familiei Ţugurlan este că făcuseră şapte copii, însă in fiecare an puneau câte o cruce „proaspătă” la stâlpul porţii. Tatăl devine certăreţ, agresiv şi, în cele din urmă, este arestat deorece se bate cu şeful de post şi cu fiul primarului.

Viaţa satului Siliştea-Gumeşti este sugestiv redată prin scene memorabile: citirea ziarului în Poiana lui Iocan, pregătirea premilitară, încasarea impozitului, serbarea de sfârşit de an, chemarea fetelor la poartă prin fluieratul băieţilor, jocul căluşarilor etc.

Primul volum se încheie prin schimbarea perspectivei asupra timpului „care nu mai avea răbdare” , prevestind frământări şi schimbări mari în lumea satului.

Volumul al doilea:

Moromete începe să facă negoţ, câştigă bani buni, dar pe Niculae nu-l mai lasă la şcoală. Merge la Bucureşti spre a-i convinge pe cei trei să se întoarcă acasă, însă nu reuşeşte.

Destrămarea familiei continuă cu moartea lui Nilă în război şi a lui Paraschiv din cauza tuberculozei.

Ilie Moromete decade, autoritatea lui scade atât în familie, cât şi în sat, rupe relaţiile cu vechii prieteni, Catrina îl părăseşte. Din când în când îl vizitează Niculae, devenit activist de partid, dar opiniile lor diferite îi îndepărtează şi mai mult.

Din cauza colectivizării, ţăranii trăiesc o adevărată dramă, rămân fără vite şi fără loturile de pământ.

Niculae este trimis în satul natal spre a supraveghea strângerea cotelor şi predarea lor către stat, însă nu face faţă intrigilor şi este nevoit să îşi dea demisia.

Îşi continuă studiile, devenind inginer horticultor şi se căsătoreşte cu o asistentă medicală, fiică de ţărani.

Ultimele capitole ilustrează moartea bătrânului Moromete (având aproape 80 de ani), fără zbucium, fără dramatism, venită ca un firesc al vieţii. Căzut la pat, îşi exprimă crezul său de viaţă, spunându-i doctorului : „Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă!”

Personajul Ilie Moromete

Modelul literar de la care pleacă M. Preda în constituirea personajului este tatăl său, Tudor Călăraşu.

Ilie Moromete este personajul central al operei, reprezentând, în lumea complexă a satului, tipul ţăranului „independent”, inteligent, harnic şi înţelept, dornic de a-şi păstra pământurile şi a menţine laolaltă pământurile.

Este caracterizat în mod direct de către narator: „Era cu 10 ani mare decât Catrina şi acum avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Autocaracterizarea realizată la finalul romanului scoate în evidenţă libertatea individului, în ciuda constrângerilor istoriei: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă”.

Caract. indirectă se desprinde din gesturile, faptele, vorbele, gândurile personajului, dar şi din relaţia cu celelalte personaje.

Autorul se axează pe episoade semnificative din eforturile pentru achitarea “foncierii”, pregătirea viitorului celor trei fii si a celor doua fiice, găsirea unei solutii pentru trimiterea lui Nicolae la scoală. Păstrarea neatinsă a lotului de pamant primit după război înseamnă libertate, independenţă de acţiune, o condiţie a vechilor "bucurii": discuţii prelungite în poiana fierariei lui Iocan, ceasurile de visare ciudată de pe stanoagă, drumurile încarcate de mari speranţe la munte, discutiile cu oamenii inteligenti cum era Cocoşilă.

            El se particularizează printre ceilalţi ţărani prin: plăcerea de a vorbi, darul povestirii, bucuria contemplaţiei, inteligenţă, fantezie, umor, ironia ascuţită, disimularea etc. Tehnica amânării intervine atunci când Moromete încearcă să tărăgăneze o decizie care nu îi convine (spre exemplu, scena cu Jupuitu care vine pentru încasarea impozitelor).

 Prestigiul lui Moromete în sat se datorează şi calităţilor lui intelectuale : citeşte presa în poiana lui Iocan, o comentează cu interes, iese la poartă şi adresează cuvinte oamenilor care trec pe drum

Este o fire autoritară, el fiind adevăratul conducător al familiei numeroase , greu de tinutin frau,  luând deciziile cele mai importante : vinderea salcâmului, împrumutul banilor de la Aristide, plecarea lui Achim cu oile la Bucureşti,vinderea pământului etc.

Însă,  autoritatea, ironia ascutită adresată copiilor sau Catrinei , cuvintele deseori jignitoare (ca sa se mire prostii) , educaţia dură în spiritul muncii şi hărniciei (mă , se vede că nu sunteţi munciţi, mă) se dovedesc ineficiente deoarece, cu toată strădania tatălui de a păstra pământul întreg ca sa le asigure traiul , nu poate scapa familia de la destramare .

            Este considerat de către Ov. S. Crohmălniceanu un „om sucit, cu toane, imprevizibil”, având un comportament bizar, ceea ce determină înstrăinarea lui de familie.Educaţia dură, în spiritul muncii se dovedeşte ineficientă pentru că nu poate scăpa familia de la destrămare.

            Mulţi critici l-au considerat un filozof, un contemplativ inteligent, temperat, iubind liniştea şi mai ales libertatea, independenţa de gândire şi exprimare a opiniilor.

  Limbajul artistic se caracterizează prin limpezime, naturaleţe, oralitate, lipsa podoabelor, îmbinarea stilului direct cu cel indirect